Emil, Cățeloi cu ochi blânzi și Pitic

E prea devreme pentru amintiri și e și prea târziu.

Dar dacă alții sapă în pământ înghețat, să săpăm și noi în noi înșine.

Mi-a fost ani de zile prietenul cel mai bun. Mi-a fost, de fapt, prieten și tată și copil, pentru o vreme îndelungată, în anii când vorbeam zi de zi. Ne bizuiam unul pe altul. Împreună am scris două cărți – atât de ușor, ni s-a întâmplat pur și simplu, ca în joacă. Nu l-am crezut nemuritor. Chiar asta-i tristețea – știam și știa că totul se termină. Ne-am văzut ultima oară la Iași, când eram în rezidență, am băut cafele, am vizitat anticarii... Am vorbit ultima oară, un pic dar esențial, acum câteva zile. Mi-a spus: „atunci m-ai salvat”. Am fost așa fericită, că am început să plâng și n-am mai putut să-i răspund la ultima replică. Habar nu aveam că ăla nu-i plâns, plânsul adevărat abia avea să urmeze. Au rămas ultimele lui cuvinte acestea, despre tandrețe, basm, comoară, salvare.

L-am întâlnit la Sibiu în 2006. Erau Colocviile Revistei Transilvania, el era pe afiș, pe mine nu știu de ce mă invitase Radu Vancu. Aveam doar un volum de proză publicat, lucram la al doilea și deja mă credeam scriitoare… Emil Brumaru a citit cu portocala în pielea goală. Avea un aer abătut și o găurică în pantofii maro. Pe acolo mi-a intrat la suflet și n-a mai plecat niciodată. I-am luat un interviu, mi-a dat adresa de e-mail. M-am plimbat năucă pe străzi. Sfârșit de septembrie, castane pe jos, melodia în suflet. Ceva se schimbase – și avea să fie pe viață.

Când să plece, în ultima zi, mi-a zis: „Vino să-ți dau o carte!”. Avea bagajul la el, în Biblioteca Astra. A deschis fermoarul și, ca să ajungă la cărți, a scotocit, a dat haine, pijamale deoparte. Cartea mirosea a pijama. I-am spus asta după o vreme. Ne amuza.

Iar peste un an și ceva, când începeam să scriem basmul nostru, treaba asta intra în poveste din primele rânduri, mirosul de pijama. Dar până la basm au fost blogurile. El scria, eu scriam. Perioada blogurilor a fost minunată. Acolo puteai să scrii netulburat, doar pentru tine și pentru încă cineva, nu era atâta expunere, nu era îmbulzeala de comentarii absurde. Eu puneam multe fotografii din plimbări. Din Sibiu. El comenta. Scria pe imagini. A scris mult atunci, cu buturugi, cu ciuperci, cu rouă, cu fire de iarbă din care se împletesc inele. A cântat locuri din Sibiu fără să fi călcat vreodată prin ele. Parcul Sub Arini, cu pârâul Trinkbach, Dumbrava… Imagini, imagini. Cerea fotografii, spunea că îi amintesc de lumea lui din Dolhasca, scria la minut, dimineața devreme, pe blog.

Într-o zi, după ce postasem un șir de fotografii, cu curți, cu pitici de ipsos, cățeloi bărboși și ciuperci, el a zis: „Tu ar trebui să scrii basm”. „Asta și vreau”, am răspuns. Atunci – era seară – am încropit pe loc pentru el o poveste. Cum aș vrea să fie basmul, despre ce. El a zis: „Hai să-l scriem împreună”. Eu mi-am zis că glumește. Dar dimineața devreme, am văzut că mi-a trimis povestea întreagă, spusă în versuri, telegrafic. M-am supărat. „Cum, deja, așa repede, și atât de puțin? Deci nu mai scriem nici un basm, asta e tot, mi-ai furat ideea și gata?” A râs. Așa era el, nerăbdător, excesiv, entuziast. Un Cățeloi care dădea din coadă până te dărâma. A zis: „Păi, eu am scris-o repede și pe toată, tu scrie-o lent, pe îndelete, cum știi tu, în proză”. Și asta am făcut. Am inventat țările în care timpul curge diferit, într-una foarte lent (asta e de fapt țara prozei, Transilvania în care era să crăp de plictiseală și izolare), alta în care curge rapid (lumea lui, a poeziei, a izbucnirilor iuți). Asta n-am povestit niciodată… Poezia trimisă de el atunci, în prima dimineață, am așezat-o la începutul basmului și, din nou, la final. Basmul reîncepe acolo unde se termină. Pe el l-a încântat treaba asta.

În fiecare zi scriam un capitol de basm. I-l trimiteam, iar când vorbeam mă întreba ce se întâmplă mai departe. Îi spuneam pe îndelete, uneori inventam pe loc, își nota. Personajele deja le inventaserăm împreună, ele existau deja pe blog, în comentariile noastre. Erau Cățeloiul, Ciupercuț, balaurul Șaptecapete, O elevă, Smeagolița, Prințesa Repede-Repede, Piticul pornic în căutarea ei… El semna cu multe dintre pseudonimele astea de basm, era totul un joc… În fiecare dimineață, îmi trimitea câteva poezii, de strecurat în capitolul de proză pe care aveam să-l scriu în ziua respectivă. Zicea: „Eu îți trimit stafidele, tu faci cozonacul”. Eu îi ziceam: „Tu îmi dai nestematele, eu le prind în coroană”. Dar nu-i plăceau pompoșeniile. Mai bine trânteai o înjurătură simpatică, la momentul potrivit (pe astea nu le-a uitat!). Și mereu așa. „Basmul Prințesei Repede-Repede” a fost gata în mai 2008. A apărut peste încă un an, în 2009, la Polirom – iată, se fac zece ani.

Dar el a continuat să scrie cu balaurul, cu personajele din basm, pentru că „Poveștile n-au cum să se termine”. Era într-o dulce inerție, nu se putea desprinde de temă. A tot scris și-a tot folosit, refolosit, până la capăt. Mă încânta.

Tot pe atunci, de prin 2007, a început să scrie cu îngeri. Îi plăcea să vorbească despre asta. Tema a tot crescut, a crescut… După „Rezervația de îngeri” spunea că i-au mai rămas peste două sute de poezii din perioada aceea. I le-am scos pe toate de pe blog pe imprimantă, i le-am aranjat pe ani, pe luni, am bifat ce intrase în basm – vreo cincizeci. Îi plăcea să fie ajutat, se lăsa ajutat, e și asta ceva, avea încredere multă.

Cândva prin 2012, cred, am alcătuit și „Cad castane din castani”. Am ținut cartea vreo doi ani înainte s-o publicăm. Din ceea ce noi discutam pe blog, decupam fragmente pentru „Suplimentul de cultură”, unde le publicam în rubrica noastră, „Diabloguri”, au fost o sută și ceva. Vorbeam zi de zi, îi scriam seara, îmi scria dimineața. Puneam și Poșta Română la treabă, stoluri de plicuri au zburat între Iași și Sibiu și invers. Cărți, mai ales cărți, dar și altele.

Avea nevoie de o ordine și o rigoare în felul în care comunicam, asta s-ar putea să pară surprinzător – chiar era. Era prăpăd dacă nu apucam să scriu în vreo seară, dacă nu își avea scrisoretul dimineața în căsuță. Dar prăpăd era și dacă nu aveam eu. Ne bizuiam unul pe celălalt, au fost ani în care s-au zidit obiceiuri.

Era capabil de un entuziasm nebunesc. Mă încuraja cu scrisul, cu tradusul, aștepta fiecare traducere, le citea, a devorat Nabokov, i-a plăcut mult „Originalul Laurei”, romanul neterminat, ultimul.
Știa să fie fericit. Era cel mai vesel om trist.

A venit și iarnă după vară, și-a venit și primăvară după iarnă. A fost greu, foarte greu uneori. Dar legătura a rămas. Uneori, un fir de iarbă e mai durabil ca argintul. Pot spune astăzi că mi-a fost, că îmi este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată – atât de mult timp și atât de intens. Prieten nu e cuvântul potrivit, dar nici n-am nevoie de un cuvânt pentru el.

De ziua asta mi-a fost cumplit de frică mereu.

Dintr-odată mi se pare ridicol că povestesc toate astea. Pentru cine, de ce? E o dimineață atât de cenușie și rece, ieri măcar era soare.

În 2016, când am ajuns pentru prima oară la Iași, la FILIT, de cum m-am cazat –seară plumburie, ciori în copaci – am recunoscut blocul lui, privind pe fereastră. Doar din ceea ce-mi scrisese în toți ani ăia. Atunci ne-am văzut, m-a plimbat prin locurile de care îmi povestise, pe strada Cuza Vodă, pe lângă gangul cu magazinul „Exist”, care îl amuza, spunea că-i dă siguranță de câte ori intră pe acolo în curtea interioară a blocului său: „Deci e bine, exist”. I-am arătat că există și magazinul „Te iubesc”, la doi pași, nu-l știa. După colț, mi-a arătat Teatrul Național. Casa în care a stat de mult, cu părinții. Balconul. Ferestrele. Am intrat în curte, poarta era deschisă. Era acolo o minge. Era și un cufăr, pe el scria cu vopsea „Teatrul Național Iași”. Ne-am făcut o singură fotografie împreună, într-o vitrină. Apoi am mers să-și ia pâine, lapte, crenvurști de pui – așa cum îmi scria în fiecare dimineață că face. Am cumpărat crizanteme sângerii. I le-am lăsat lui și-am plecat singură la gară. Mi-a spus că se simțea urât cu florile atât de frumoase în mână. Greșea.

Anul trecut l-am văzut ultima oară, eram tot la Iași, în rezidența FILIT. M-a copleșit cu energia lui, deși era vădit slăbit, confuz uneori. Dar plin de energie. Hai acolo, hai dincolo. Haide iarăși. Îi plăcea să trăiască. Era în librării ca acasă la el. Primea cafeluța pe masa de la intrare. Mi-a dăruit o sacoșă din aceea ecologică, din librărie. „More poetry is needed”. Și Scrisorile lui Cehov, de la un anticar, deși le citisem deja, tot de la el, cu însemnările lui pe margini. Am fost la Polirom împreună, am primit cărți. Dar am tras și de plase pline de conopidă, roșii, mere și murături, din piața unde îl știau toți vânzătorii – ca să compensăm toate sacoșele cu cărțoaie luate de prin târguri și plimbate cu trenul…

Poate ar fi bine să închei așa, brusc, fiindcă oricum nu există nici o încheiere posibilă. Totul e prea mic, prea puțin – și prea mult. Plec la gară. L-am rugat să mă aștepte. Și n-aș vrea să spun altcuiva nimic din ce am să îi spun numai lui.


***


A fost odată o prinţesă,
Repede-Repede-o chema,
Într-un castel pustiu trăia,
Veşnic întinsă-n catifea
Sub baldachinul ce i-l ţese
Păianjenul zis Tra-la-la!
Veneau balauri s-o peţească
Şi cîrduri lungi de zmei urîţi
Din ţara Marelui Nagîţ,
Dar ea-i primea făcînd fîţ-fîţ
Din coapsa-i alb-dumnezeiască,
Le da cu tifla şi c-un pîrţ,
Şi chiar se transforma în broască
Ca să-i alunge de la uşe,
Şi le turna în cap cenuşe,
Apoi, mai dulce, în culcuşe,
Se tolănea cu bile pline
De muzici, fără de ruşine,
Scoţînd ţîţucile-n lumine
Ca să-i mîngîie sfîrcuri fine.
Şi-i apăsau, cu moi lăboanţe,
Scotocitorii blînzi, pe clanţe,
Să îi aducă-n tărăboanţe
Piticul Bun, rege în Franţe!
Repede-Repede-l primea,
Căci mirosea a pijama
Purtat-anume pentru ea
La butonieră c-o lalea
Mov ce în taină şi-o dorea…
Şi de atunci ei au trăit
Doar împreună, s-au iubit
Cum nici nu se mai povesteşte,
Dînsa-i făcea mîncări din peşte
Şi-umbla-n iatac în pielea goală,
Şi nu se mai ducea la şcoală
De-atît pupic şi zăpăceală…

(Emil Brumaru, introducere și încheiere, Basmul Prințesei Repede-Repede, Editura Polirom, 2009)

9 ianuarie, pentru Literomania

(Publicat pe 11 ianuarie, aici.)