Rușinea a tot ceea ce ai arătat, ai expus, ai împărțit deși era de neîmpărțit. Pașii care abia te ascultă, pe stradă. Te împingi pe tine, ca pe poveste, încă un pas și încă un pas înainte, pe străduțele dosnice, pe lângă parcul unde cândva era o seră frumoasă, pe lângă zidul graffitizat, pe lângă oameni. Care te opresc, care se miră că nu-i recunoști deși le privești cu atenție ochii, obrajii, care nu știu prin ce treci deși ai impresia că acum știe oricine, și om, și câine, și frunză, și praf adunat în borduri. Deznădejde.
Și toți revarsă spre tine, că doar a început anul, că doar lumea renaște la început de ianuarie, invitații absurde, de venit în școli, de venit în grădinițe, de trimis înregistrări cu tine citind dintr-o carte, de participat la lansări, de revăzut redactări, toate într-o zi, sau poate într-o săptămână, care nu știi unde s-a dus, cum s-a dus, timpul stă în loc, s-a oprit, nu mai este, doliul se sapă în oase, tu abia ridici piciorul și faci încă un pas și încă un pas înainte, dar rămâi tot acolo. Și inima bate înnebunită prin braț, până în tăblia groasă a biroului, unde stă deschisă o carte și unde se naște, din moarte, un basm.
(foto: Dimineață, VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu