Dragă Emil,
Nu știu nimic despre restul lumii, dar tu o să mă ierți. Așa sper. De ce aș pleca acolo, unde tu nu mai ești?
Tu ai pleca? Ah, dacă la capătul drumului ar fi întâlnirea… Peronul, panourile cu plecări și sosiri, ceasurile mari, albe, cu limbi mult prea lente, și tu așteptând acolo, și deodată râzând…
Atât de copleșitor de singură ca astăzi la prânz, când am ieșit din bibliotecă, nu-mi amintesc să mă mai fi simțit niciodată. În pagini mai e cum mai e, dar afară, în lumina rece a zilei, e insuportabil de greu.
Emil, cum de e posibilă atâta frumusețe, când tu nu mai ești să o vezi? Cum de e posibil să ningă așa, în prima zi când tu nu mai ești pe pământ? Singurul răspuns posibil ar fi că ești, ești pe undeva, ești aici.
Altfel, eu pentru cine și de ce m-aș opri în cotul râului înghețat, să fotografiez pescărușii, platanii, întinderea de zăpadă, lumina de argint?
Noi știm foarte bine, o pierdere vine după o pierdere, care vine după o pierdere, care vine după o pierdere. Dar azi? A mai fost vreodată atât de groaznic ca azi?
Am stat aseară cu Infofer și Booking deschise în față, era atât de ușor, clic, clic, dar unde să plec? Să plec de aici, unde te simt în tot ce mă înconjoară, unde îți pot vorbi, și-ți vorbesc, unde te pot vedea, și te văd, ca să ajung acolo, unde totul îmi este străin, unde e lume multă și nu-i nici un prieten, nici tu, unde m-aș simți rătăcită, îngrozitor de singură, așa cum îmi spuneai și tu că te simți în mulțimi? M-aș prăbuși.
Tu ești însă aici, la biroul de unde ți-am scris scrisori cu nemiluita și unde le-am citit pe-ale tale, seară de seară, ani la rândul așa. Prima bibliotecă, cea din Sibiu, unde te-am întâlnit prima oară, s-a făcut mică-mică și s-a așezat aici, pe un raft, ușoară ca un șoarece, lângă bila de fildeș. Cu ferestrele ei înalte, cu scaunele de piele, cu tine citind, rostogolind portocale. Biblioteca din Iași, în fața căreia ne-am văzut ultima oară, de curând, la exact unsprezece ani distanță, în aceeași zi de la sfârșit de septembrie, s-a mutat și ea aici, cu intersecția ei largă cu tot. Tu râdeai. Te suiai într-un taxi. Plecam la gară într-o clipă și eu. Și iarăși credeam că te văd pentru ultima oară. Și iarăși speram să mă înșel – doar de câte ori nu mai crezusem asta înainte?
Gări, peroane, târguri de carte, hoteluri, semafoare și treceri de pieton nesfârșite, lumina caldă a veiozei, pereți. Pătrățele vii în care ne arătam zi de zi flori proaspete și uscate, pitici de ipsos, melci de pluș, îngeri, castane, ba și pepeni murați, ouă roșii… Un vârtej peste ani. Două cărți.
Nu știu și nu vreau și nu pot să scriu despre tine așa. Nimic nu m-a pregătit pentru asta. Nici acea pierdere care venea după o pierdere care venea după o pierdere. Fiindcă tu te-ai întors de fiecare dată cumva, generos și glumeț, tandru și bun și mult mai iertător decât mine. Zilele trecute, când ți-am urat la mulți ani și să fii cățeloi blând, puternic și harnic la cărți, și ți-am trimis cartolina cu 80 și fluturi și flori, mi-ai spus dintr-o suflare mai multe decât aș fi sperat să aud. Despre comoară și basm, despre cel mai tandru gest din viața întreagă și despre salvare. Doar esență. Fără ornamente în plus. Esența esenței. N-am mai putut să-ți răspund la sfârșit, fiindcă plângeam. De-aș fi știut că ăla nu-i plâns, că plânsul abia avea să urmeze…
Mă uit în tavan și te caut, te chem, îmi vorbești, te aud și te văd. Prieten neprețuit și copil și tată și personaj de basm, cățeloi, balaur cu șapte capete, pitic – mai știi cum spuneai, când construiam basmul nostru, „Vreau să fiu eu prințesa”? –, scump se plătește pe lumea asta fericirea... Mă duc și mâine la bibliotecă, să scriu. Asta mi-ai spus întotdeauna să fac. Asta o să mă străduiesc să fac. Dar ce risipă de frumusețe în jur, Emil, ce risipă.
Te rog din tot sufletul meu de ciuperc să-mi rămâi în preajmă mereu, să-mi dai semn, să mă ierți.
Verocika
P.S.: N-am cum să nu vin – așteaptă-mă, vin cu trenul de seară.
*****
Două scrisori cu viață și moarte
18 iunie 2016
Dragă Vera,
am mare nevoie de Călătoriile lui Gulliver, ori în BPT , ori in UNIVERS, ambele fiind apărute înainte de 89.
De fapt le am, dar nu le mai găsesc prin vrafurile din casă. La mine e literalmente un prăpăd cu cărțile, nu mai știu unde sînt.
Poate îmi indici, s-ar putea să fie pe Ocazii sau pe elefant etc... să le cumpăr.
Merg greu, parcă plutesc și mă dor toții mușchii de la picioare.
Și mă înfund cu medicamente mereu.
Anul ăsta chiar văd limpede că îmbătrînesc, și din cauză ca nu vorbesc cu zilele, am uitat sau nu am suflu să scot cuvinte din gură.
Aștept romanul tău anunțat. Dar ce-s cu Scrisorile către Vera?
Îmi pare rău, enorm de rău...
De fapt numai ție pot să-ți spun cît de mare e porcăria asta de bătrînețe, fiindcă chiar asta e, plus frica de moarte...
Am scris și pe xxx (cealaltă adresă).
Te rog să răspunzi...
Aștept, aștept, aștept,
Emil
***
1 iulie 2016
Dragă Vera,
Ce să-ți scriu? De fapt doar scrisul și cititul mă fac să mă bucur. Dar astea-s alintături, vei zice. Păstrez firul acela (nu știu ce plantă e!) din Călătoriile lui Gulliver. Sînt, ca noi toți, foarte singur. Mi-e frică. Uneori nu vorbesc cu zilele și cînd încerc, pe la librării, farmacii, am un glas mic, subțire, schimbat, de mi-e și rușine... Seara îmi lăcrimează ochii, nu mă uit la tv. Posibil să fac și la celălalt ochi operație de cataractă. Anul ăsta parcă am îmbătrînit brusc. Am schimbat niște mesaje cu Bădescu, mi-a spus că ești o prozatoare extraordinară. Ții mine ce mi-ai răspuns, cînd ți-am scris că ești o mare prozatoare? Un răspuns antologic! Să ai parte de o viață lungă ca să poți scrie. Vorbesc foarte serios. Cartea aia din Arthur Seniori tot nu a venit aici. Mereu mă împotmolesc în indiferența librărițelor, mă enervez, uneori mi-e silă să mai intru. Săptămîna viitoare trebuie să mă hotărăsc dacă fac sau nu o investigație destul de nasoală, trebuie să mă adoarmă! Sînt cam dezlînat. Tot ce scriu e parcă un exercițiu pentru a putea face alt text, iar textul acela să conteze, trăiesc într-un veșnic provizorat, în așteptarea a ceva important...
M-a bucurat mult firul acela de plantă, e atît de plăpînd...
Emil
7 ianuarie 2017, pentru Suplimentul de cultură, locul unde au fost publicate dialogurile noastre pornite de pe acest blog, vreme de patru ani.
(Publicat pe 12 ianuarie, aici.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu