Disperarea ne e garanția

De câțiva ani, de când m-am mutat aici, am câte un carnet pe an, nu tocmai jurnal, un biet caiet în care-mi notez foarte sumar cum se scurg zilele, cu ce se umplu ele, dacă se umplu cu ceva. Am început de dragul unui caiet frumos, cu coperte textile și ilustrat cu stampe japoneze, și din nevoia de echilibru într-o perioadă dificilă, cu pierderi - ordinea liniștește.

La fiecare capăt de an, pe ultima pagină a carnetului îmi notez inevitabil ce mi-aș dori să fac anul viitor. Ce-ar trebui să evit. Ce-ar trebui să adaug. Mă uit în urmă. Văd, la liniuță, cum și dacă am ținut drumul. Imprevizibilul se strecoară invizibil între firele drepte. Mă bucur când văd că am făcut cam ce-am vrut. Mă întristez când pricep ce nu mi-a ieșit - dar pentru asta există carnetul anului viitor.

În cușca mică și strâmtă a carnetelor, sunt scrise telegrafic toate zilele mele, de cinci ani încoace. E totul acolo. Când vreau să scriu o poveste și scrisul pare imposibil - cum pare întotdeauna atunci când nu scrii - mă uit în urmă și găsesc cum scriam, ce făceam; nu înțeleg cu adevărat cum, niciodată nu înțeleg cu adevărat cum, dar văd că era posibil, deci o să mai fie, tot după zile seci, insuportabile, oribile, în care mă detest, între traduceri lungi, între probleme de sănătate, între griji pentru părinții de departe și telefoane apocaliptice, între bruiaje ale actualității. Și asta îmi dă curaj - uite că e posibil să scrii, să trăiești în povești, să faci nefăcutul, să crești de la zero o carte, ca dintr-o cocă invizibilă, grea, în ciuda obstacolelor.

Este limpede că ăsta e lucrul pe care mi l-am dorit și mi-l doresc și acum cel mai mult. Iar în clipa în care-ți dorești cu disperare ceva, soarta începe deja să lucreze. Vă doresc să vă doriți!
Și să fiți sănătoși, și ocoliți de griji, de necazuri. Să vă faceți drumul posibil. Tot ceea ce ne dorim o să fie al nostru. Disperarea ne e garanția.

La mulți ani, cum vi-i doriți, tuturor!

(foto: VDN)