Confortul neașteptat al zilei lucrătoare, lucrurile reașezate în firescul lor. Lumina puternică a soarelui reflectată în ferestrele clădirii de vizavi și, de acolo, pătrunzând în camera mea, scoțând în evidență firicele de praf pe biroul neatins două zile.
Pagini în față, muzică în urechi.
Citesc, gata redactată de Ada Tanasă și frumos paginată la Iași, cartea pe care-am tradus-o astă-vară. O să apară în ianuarie. La Polirom, în seria de autor Vladimir Nabokov. Poate unii dintre voi se vor bucura. Pentru mine a fost ca un dar - habar nu aveam ce se ascunde sub înveliș!...
*
Scenă de peste an. Astă vară, într-o zi când mă plimbam prin Grădina Icoanei în pauza de prânz, m-am auzit strigată pe numele mic. Mi se întâmplă rar, senzația este că încă nu cunosc pe nimeni aici. Simona Popescu, mergând pe lângă bicicleta ei mică, s-a apropiat și mi-a spus că voia să-mi transmită felicitări pentru cum am tradus Foc palid.
Scena asta m-a emoționat, mi s-a părut un pic ireală. Fiindcă a devenit regulă ca la acele cărți la care ai muncit cel mai mult să nu primești nici un fel de reacții. Ai să vezi bestsellerurile internaționale traduse de tine aranjate în vitrine și-n rafturi din față, o să vezi în metrou oameni citind astfel de cărți care s-au tradus ca de la sine, au fost doar mari consumatoare de timp, însă cărțile cele mai grele, cele mai importante, cele mai frumoase și bune până la urmă, cele pentru care ai dansat pe sârmă, o să se așeze în cotloane umbrite, de unde nimeni n-o să-ți dea nici un semn.
Așa a fost cu Foc palid în 2014, așa a fost cu întregul Beckett în 2011-2012, așa e anul ăsta cu Lewis Carroll, Sylvie și Bruno - cartea asta a mutat munții în mine. Pentru tot restul lumii, e de parcă n-ar exista.
Într-un fel, e un soi de intimitate - rămâne totul așa, doar între noi.
*
La fiecare sfârșit de an, pe ultima pagină a carnetului, îmi notez că mi-aș dori ca anul viitor să traduc mai puțin. Să aleg mai cu grijă. Să accept doar ceea ce vreau. Să am mai multă putere și să refuz. Și totuși, senzația e că povestea se repetă și că sfârșesc mereu îngropată în prea multe pagini ale altora, în cărți care nu merită, în povești care n-au nimic de-a face cu mine. Din fericire, în ultimii ani, atunci când am scris și am și publicat, cărțile mele m-au ajutat să trăiesc. Mi-au asigurat luni de zile de trăit, așa cum înainte n-o făceau decât traducerile. Ține doar de mine să înclin balanța spre ele, spre scris. Împing cât pot. Luptă grea, uneori deloc grațioasă.
*
La nemți e ghinion să urezi cuiva înainte de-a fi ziua. Sunt uluită în fiecare an de avalanșa de urări, că e Crăciun, că e An Nou, că e orice altceva, cu mult înainte de-a fi timpul. Nici o legătură cu superstiția germană - e de parcă oamenii și-ar amputa cu dragă inimă zilele pe care le mai au de trăit. În loc să le strângă la piept, să le dezmierde pe îndelete, să le folosească minut cu minut - măcar și stând cu ochii în tavan, ascultându-se.
Tot mai adesea, de-a lungul acestui an, mi-am fredonat un vers venit din senin: „Nu te-ntrista 'nainte de-a fi vremea”. Căci nici în cazul tristeților nu merită să te grăbești. Sunt lucruri rele care se apropie iremediabil de noi. Dar azi, înainte de ele, încă ne mai putem veseli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu