...și de-acum deja ai în față bulevardul, uite-l, o ultimă înșiruire de case și ajungi la el și la stația de tramvai de pe colț, unde era o agenție Loto, dar acum nu mai e decât un spațiu părăsit, cu draperii cenușii atârnând dezolant la ferestrele cu afișe care încă promit un câștig fabulos – 15 miliarde de lei la Noroc –, la pompa de apă din care nu mai există decât cuva de fontă, brațul ondulat a dispărut fără urmă, iar pe colțul opus, cum înaintezi pe linia de tramvai, pe drumul cel drept, se află localul unde-au băut generații de-a rândul, începând cu mult timp înaintea bunicului meu și continuând și acum, iar pe un zid exterior e telefonul public, portocaliu cu receptor de ebonită, care afișează pe ecran mesajul „Telefon nefuncțional”, un fel de „Ich sterbe” – spre deosebire de marea majoritate a telefoanelor publice din țară care n-au mai zis nici atât, au murit fără ca măcar să-și dea seama ce li se întâmplă. Iar noi le-am lăsat să moară, cum am lăsat și telefoanele din casă, cu disc, și tutungeriile, centrele de remaiat ciorapi, adevăratele mercerii, ceasurile mecanice ticăind cu rubine în craniile lor, cum mor și vor muri cinematografele, cofetăriile, poate teatrele și teatrele de păpuși, cu semiluni de carton pe care se leagănă veșnic crăiese cu păr de lamé, fotografiile cu margini dantelat decupate, precum și foarfecile care nășteau asemenea margini, poate chiar cărțile, cele în care supraviețuiesc denumirile tuturor acestor lucruri care-au murit, țiterele, poate chiar viorile și pianele, numai cârciuma asta va rămâne pe străduța asta an după an încă mult timp de acum înainte, dovadă fiind chiar acel „mult-timp-înaintea-bunicului”, iar din când în când, exact ca în copilăria mamei mele – de parcă o mână glumeață ar lua timpul și-ar face o buclă din el, unind anii ‘50 dintr-un secol cu anii ’20 ai secolului următor –, din localul de pe colț, numit simplu, „La Colț”, o să iasă cu pași clătinați un bătrân cu ochi umezi și nas roșu, care-o să arunce un pumn de bomboane în aer strigând aproximativ aceleași cuvinte pe care le-a auzit și el când era mic, făcând astfel copilașii de pe o rază de treizeci de metri să se adune iarăși în locul ăsta ca păsările, pentru a le ciuguli de pe jos.
- un capitol din romanul în lucru a apărut astăzi în Literomania, îl puteți citi aici.
Am ales și pentru revista online și pentru antologia recent apărută pasaje bloc, ceva mai dificile la lectură, mai ales scoase din context, din casa lor care e cartea. Aș fi putut alege cu ușurință capitole vioaie, cu mult dialog, funcționând ca povestiri, poate chiar ca scenete, însă în cazul acela mi s-ar fi părut și mai tristă ruptura de întreg și etalarea lor ca reprezentative. Este vorba de un roman lung, a cărui acțiune se derulează în doar câteva zile. Tot ceea ce scriu în ultimii ani este o retragere din fața grabei, a cititului și-a trăitului în diagonală, pe fugă, pe suprafețe comode. Mi se pare important, când rup o bucățică și arăt înainte de-a fi venit vremea arătatului, să fie măcar ceva ce pledează pentru grijă, migală, atenție, lentoare. Dacă se bucură și un singur om, dacă și un singur om înțelege ce se află între sforile mele legate, între drumurile mele prin locuri care mor, care au și murit, mie mi-e bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu