Dacă nu ar fi fost un titlu foarte lung, acest text s-ar fi putut intitula „Cum am scris un roman în 66 de zile, șase luni și șase ani”. Chiar așa, începând cu zilele.
Am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile. Zile de lucru continuu, intens. N-aș fi știut acest detaliu dacă nu m-aș fi uitat acum în caietul cărții. Fiecare carte pe care o scriu are un caiet unde notez, mai ales la început, cine-mi sunt personajele, ce vor face ele, cum le voi scrie vocile, ce amănunte îmi doresc neapărat, ce probleme sunt de rezolvat și așa mai departe. Sunt texte însoțite de desene, fel și fel de schițe stângace, făcute doar în scop utilitar.
Romanul a început cu o asemenea schiță. Desenul Complexului unde se derulează povestea. Scrisesem o povestire – cea care a devenit Prolog – și știam, încă de când o încheiasem, că am acolo un spațiu interesant, de exploatat mai departe, și câteva personaje a căror poveste vreau să o continuu. Era mai ales librăreasa, care privea melancolică afară, jucându-se cu medalionul de la gât. La ce se gândea ea? Ce tristețe ascundea? Am așternut pe o coală A4 schița Complexului și-am notat pe ea cu albastru toate locurile care apar în poveste și cu roșu personajele. Măcelăria și măcelarul, Merceria și mercereasa, Frizeria și frizerul, Cofetăria, Cinematograful, Poșta, copiii, chiar și câinele flămând din curtea Alimentarei. Și pe măcelar și ceasornicar îi îndrăgeam și-i vedeam duși mai departe.
Îmi doream de câțiva ani să scriu o poveste lungă, să dureze scrisul, să mă bucur de scrierea cărții și, mai ales, să-mi folosesc experiența de viață, să-mi însuflețesc cu ea personajele. Auzi adesea oamenii zicând: „Ai vrea să ai iarăși 18 ani?”, „Da, dar cu mintea de-acum!”. Într-un fel, poate că asta mi-am dorit, să trăiesc iarăși niște vârste pierdute, dar să le înțeleg cu mintea de-acum.
Am hotărât că voi scrie o poveste de dragoste, cu librăreasa și ceasornicarul. De fapt, titlul de lucru a fost Librăreasa și ceasornicarul. Am știut și că măcelarul va avea un rol important. Și că vor fi mulți copii – doar de la ei începuse totul. M-am întors la lumea din Roșu, roșu, catifea și-am început să scriu romanul la care visasem de atunci, imediat după ce apăruse volumul de povestiri desfășurate în comunism: din 2013 până de curând strânsesem alte texte cu copii și știam că-n jurul lor se încheagă, de fapt, o nouă poveste, diferită, mai complexă, mai gravă.
Am scris primul draft al cărții anul trecut, în 66 de zile de lucru intens, fără o clipă de ieșit din lumea de acolo. Am trăit în poveste, am ascultat muzica de acolo, am citit presa anilor ’80, m-am documentat despre nașteri premature și sarcini ale adolescentelor, despre ateliere meșteșugărești, am ascultat balade cu mirese înecate și, în continuare, am tot notat și desenat în caiet.
Mi-am desenat planul Librăriei, am mobilat spațiul, am notat atentă numărul de pași de pe o latură și alta, dintre tejghea și vitrină, dintre scăunel și ușă. Am desenat ceasuri, ferestre cu grilaj în romburi, scrisori cu timbru în colț și mâini cu degete lungi și osoase. Am făcut scheme detaliate cu vârstele personajelor principale, am calculat în ce ani s-au petrecut evenimente din viețile lor, le-am intersectat cu grijă, atentă la orice infimă deraiere care putea produce dezastre în cronologia poveștii – dacă trăgeai de un fir subțire într-o parte, ți se deșira în altă parte. Notațiile în caiet curgeau, pentru ca la un moment dat să se oprească: din clipa când personajele capătă viață, ele încep să-și scrie aproape singure soarta. Așa că, spre final, am lucrat folosind bilețele, pe care notam în fugă idei și pe care le aruncam de îndată ce erau introduse în poveste. Caietul era de-acum ascuns în birou. Povestea se scria singură mai departe.
Am numărat, recent, personajele. Sunt peste cincizeci. Cincizeci de personaje ar fi pe o primă listă: librăreasa Silvia Albu, părinții, sora și mătușa ei, iubitul și colega din liceu, ceasornicarul, tatăl lui și Dinu Papadache, copiii, ah, copiii, Adina și Diana și părinții lor, Mădălin, Cosmin și doamna Constantiniu, Laurențiu, Getuța, Doinița, doamna Dijmărescu și fiicele ei (în fapt, mama mea, cu sora mea și cu mine, strecurate în scene fugare, singurele personaje reale din carte), măcelarul, cu soția, copilul și ucenicul, cofetăreasa, piticul Mutulică, mercereasa, vechiul librar, fotograful, și mă opresc aici, deși mai sunt multe. Sunt personajele care au apariții multiple, mare parte din ele au vieți conturate, au vârste clar stabilite, familii, și sunt încrengături între ele. Dincolo de cele cincizeci de personaje, mai există destule, căci nu le inclusesem pe cele cu apariții trecătoare sau doar menționate de alte personaje: Oleg, mama cu copiii din autobuz, asistentele din spital, barcagiul, colegi de școală și femei din cartier, personaje minore, dar care dau viață scenei întregi.
După cele 66 de zile în care-am scris primul draft, au urmat luni în care am reluat totul, netezind cu grijă acolo unde țesătura era șifonată. M-am încurajat mereu gândindu-mă la Kazuo Ishiguro. El povestea într-un interviu că a scris Rămășițele zilei în patru săptămâni. Se documentase mult înainte, se zbătea în neputință de-o vreme, iar când s-a apucat – făcând o minunată convenție a solitudinii cu soția – a scris pur și simplu povestea, indiferent cum, numai s-o scrie odată, cap-coadă. Avea să revină apoi, atent la stil și la dialoguri. Așa am înaintat și eu inițial, cu viteză, știind că e o poveste lungă și că, dacă n-o scriu dintr-o răsuflare, voi pierde tensiunea sau mă va doborî și n-o voi putea duce niciodată la capăt. A fost epuizant și splendid.
Am reluat apoi iar și iar, lucrând zi de zi, fără pauză, astfel că totul a durat șase luni (din mai în octombrie). Dacă mă uit însă mai în urmă, la momentul când am început să scriu povestirile cu copii de după Roșu, roșu, catifea, texte în jurul cărora a crescut anul trecut povestea librăresei, constat că sunt mai mult de șase ani. De aceea aș zice că am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani.
Text publicat azi în Suplimentul de cultură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu