Aș scrie ceva despre Sibiu, cum am venit acasă frântă, dar fericită, gata să mă iau la trântă cu treaba care mă așteaptă de joi.
Eu călătoresc rar în ultima vreme, mă desprind greu de casă deși nevoia să plec este mare. Prima oară când am simțit nevoia să renunț la o plecare la mare ca să rămân și să lucrez ceva al meu a fost prin 2009, traduceam al doilea Nabokov, „Disperare”; am rămas acasă singură și-mi amintesc că rezolvam jocurile de cuvinte (acelea „intraductibile”) jucându-mă cu literele decupate pe pat, ca la Scrabble (la care, mă iertați, sunt campioană absolută). O plăcere fantastică. Emil îmi spunea atunci că așa e și el („pe mine vacanțele mai rău mă încurcă, mă scot din ale mele”). Chiar așa! De-atunci, îmi drămuiesc bine plecările. Sigur, rămâne permanentă dorința de ducă, dar nu de hoinărit aiurea, ci de plecat undeva unde să stau, să pot să respir, să mă aud, să mă încarc și să mă gândesc, până la urmă, dacă se poate, la o nouă poveste.
Drumul la Sibiu mi-a picat minunat. În loc să facem un turneu, am ales un singur loc pentru lansarea Quilt-ului - acesta. Fosta mea casă. Orașul unde am început să scriu, acum mai bine de douăzeci de ani, și pe care l-am părăsit cu multă părere de rău - ca să nu zic cu jale. (Aici o să fac o paranteză necesară și-o să strig: iubesc Bucureștiul!)
Din cele două zile petrecute acolo, una a fost a cărții și-a întâlnirilor, a doua a fost doar a mea, un dar pe care mi l-am făcut singură. Prima mi-a adus un uragan de emoții (tren-lansare-plimbări-ieșiri la cafea-îmbrățișări-fotografii) și s-a petrecut prin centru. A doua a fost a traseelor mele și doar ale mele, și despre asta aș scrie, nu pentru că ar trebui cuiva, ci pentru că-mi trebuie mie.
Am făcut și refăcut drumurile spre și dinspre casă, m-am oprit în fața unor curți părăsite, năpădite de buruieni și crini, unde cândva mângâiam câini ciocolatii care veneau să ne lingă și alergau pe lângă gard, să ne mai prindă o dată, și sub poartă, și sub liliacul din spate... M-am dus la marginea verde, de unde se văd munții, unde-s șiruri de copaci (unul, ciung, mă ademenea periculos, ca un braț, când eram depresivă) și de unde se vedeau pajiști (acum, vai, numai blocuri, dragă tinerețe-fără-bătrânețe). M-am dus în vechiul, micul meu cartier, unde turnurile păreau intrate la apă, atât de mici, dar curate, cuminți. M-am dus să-mi văd casa, și am găsit un loc aseptic, trist-îngrijit, dispăruseră toate tufele, toți copăceii, un singur pom rămăsese în picioare: bradul meu, unde-am văzut generații de guguștiuci ieșind din ou și învățând să zboare. Crescuse, ultimele lui ramuri erau acum la un etaj superior, la mine rămăsese doar trunchiul. M-am dus să văd Poșta - era duminică, totul închis. Și aici plânsul s-a rupt, cum se întâmplă, în cele mai neașteptate momente, căci am urcat scările și m-am uitat pe geamlâc, să văd dacă mai există ghișeul - și el exista, și a fost o întâlnire așa de puternică, de parcă ghișeul ăla era o ființă. De aici plecau toate scrisorile și pachetele mele.
Și-am fost în Sub Arini, l-am străbătut în toate direcțiile, în lung și în lat, și dimineața, și seara, fermecată de verdele crud de după zile de ploaie, de ciupercile ronțăite de veverițe, de rațele de pe Trinkbach și, da, mai ales de Trinkbach, cel mai iubit pârâu din lume, cu ape verzi, cu lumini și cu umbre. Mi-am căutat buturugile și copacul în V (nu mai este). De ce sunt atât de legată de locul ăsta? De ce l-am părăsit, știind precis că nu voi găsi nimic care să-i semene?
Așa a fost la Sibiu, pentru mine. Timp dilatat și călătorie în timp. Am venit frântă, dar fericită, gata să mă iau la trântă cu treaba. Fiindcă joi am încheiat de revăzut redactarea unei traduceri, iar azi trebuie să mă apuc de o alta. Dacă o să pot să mă adun.
