„Librăreasa”, Fellini, Familia

În primul număr al revistei Familia de anul acesta, apărut în haine schimbate, Marius Miheț face o amplă retrospectivă a anului literar 2020. În „Apocalipsa nevăzută. Proza anului 2020”, Toți copiii librăresei e menționat undeva la început, cu un pasaj pe care-l prețuiesc și pentru care îi mulțumesc autorului. Marius Miheț a scris, de altfel, una dintre primele cronici la roman.

Pe de altă parte, trebuie să spun că este un text care m-a încântat de la cap la coadă, citiți-l dacă aveți timp. În sfârșit, cineva vorbește apăsat despre „lectura pe sărite, diagonalele fără nicio miză critică reală, reverențe gratuite în fața editurilor, nu a cărții, limbaje critice fără legătură cu textul propriu-zis...”, despre „SPA-uri online”, despre „elogiile impostorilor”. Sunt lucruri adevărate, deprimante și stânjenitoare pentru orice autor, care se adâncesc an de an și despre care s-a vorbit prea mult timp în șoaptă, cu jenă. Aceste „SPA-uri online” pe mine m-au îndepărtat constant de zona publică.

Mulțumesc, Marius Miheț. Întreaga retrospectivă, aici.

„Dacă Fellini ar regiza o dramă poetică despre anii optzeci ceaușiști, Veronica D. Niculescu ar câștiga pariul de influență literară. Toți copiii librăresei spune povestea diamantelor ascunse în noroiul urban, în care o Cenușăreasă ghinionistă face minuni ca librăreasă. Minuni însemnând orice gest de bunătate în copilăriile dickensiene ale timpului. O viață secundă, miraculoasă, aduce la lumină Veronica D. Niculescu, dintr-un comunism traumatic, ce-și înghite victimele din primii zori ai speranței. Veți îndrăgi spontan această voyeuristă cehoviană, o Amélie Poulain dezabuzată în totalitarismul românesc.” - Marius Miheț, în revista Familia. 

Acele lucruri despre care

Acele lucruri despre care nu poți vorbi cu nimeni, nici măcar cu cel mai bun prieten, în rarisimele ocazii când stai față în față sau vorbești la telefon. Acele lucruri care, răbufnind de departe, se înfig în minte și se rotesc, stârnind vârtejuri, tulburând iar toate apele, pe care te străduiești să le așezi, reașezi. Ah, ai învățat tehnici de reașezare a apelor, mângâi ca pe mătăsuri grijile, războaiele, bolile - așezați-vă, stați!... 

Acele lucruri pe care, deși nu le poți spune nimănui, ți le repeți ție la nesfârșit, la nesfârșit, de parcă ar fi și ăsta un fel de spus, care să detensioneze, care să arunce în afară și astfel la gunoi - doar că ele cad tot înăuntru, tot înăuntru cad. Ce să fac eu cu ele? 

Colivie. Pervaz. Fredonând printre gratii. 

(„Paharul de cristal, când cade jos, / Știe să moară-n țăndări lungi, frumos.”

Să știi să mori frumos.)

Cărțile-câine, care dorm lângă noi

Cărțile mele vin la patru ani, nu o zic eu, o zic ele. Așa s-a întâmplat, din 2004 o țin așa - 2004, 2008, 2012, 2016, 2020 -, m-am obișnuit cu ritmul meu, nu mă (mai) presez ca la început, pot traduce, pot aștepta și, mai ales, pot trăi între ele. Mai apar mici jucării între ele, sau așa îmi place să le spun, sunt cărți mai mici, care se scriu ca din joacă, nu cele la care te gândești mult și-n care-ți lași șapte piei, cum îți lași în romane sau în volumele de povestiri. A trecut un an, mai am trei, traduc cu plăcere, închei zilele obosită, dar ce dulce e oboseala asta, în vremuri în care nu mai vrei să-ți auzi mintea gândind...

Însă seara, când se face iar liniște, când s-a închis cartea străină, cu toate aluziile ei, cu toate trimiterile ei sofisticate, cu toate cărțile aduse de la bibliotecă pentru notele de subsol, vine din senin întrebarea: dar cărțile nepublicate, dar cărțile respinse și-n care ți-ai pierdut și tu încrederea, și poate nu încrederea, dar nevoia de-a le scoate în lume, cărțile astea puse pentru totdeauna deoparte, în care-ai crezut la vremea lor, în care ți-ai lăsat piei la vremea lor? S-au dus, nu mai există, au fost, totul doar la trecut. Cronologiile se suprapun, suprafețele sunt înșelătoare, aparența devine realitate.

Totuși, romanul scris acum, înainte de Librăreasă, visez să îl public, deși mi s-a părut complicat de aruncat în lume când a fost gata, am zis nu, e greu de pus în brațele altora, e inutil să îl scot, nu acum. N-a văzut nimeni un rând. Mi-a trebuit să îl scriu, nu să-l public. Mi-a trebuit mie, nu știu dacă le trebuie altora. Poate că asta m-au învățat și respingerile, să scriu și să țin.

Trimite un buzdugan mai simplu în lume, mi-am zis. Și totuși, poate, cândva... Dar cărțile astea pe care le ții lângă tine sunt ca niște câini, te înveți să dormi cu ele în preajmă, le păzești și te păzesc, nu-ți mai vine să le scoți din casă, indiferent cum e vremea afară...