31 martie 2012

Asteptarea

Mai întîi a fost aşa, doar o străfulgerare. Cîte o clipă, cîte o imagine, un fîlfîit, goană. Apoi încrederea, grija, teama, aşteptarea, zile în şir.
De mai bine de două săptămîni, nu mai deschid fereastra de la dormitor. Dar sînt acolo, dincoace, mă uit printre frunzele narciselor, prin fanta dintre perdele.
Spuneam că la fereastra mea se cloceşte ceva. Nimic metaforic. Am un cuib de guguştiuci. Iar astăzi aştept şi aştept şi aştept, ar putea fi ziua, dar nu ştiu dacă o să mai apuc să văd ceva.

Străfulgerare:


Căutarea locului bun, încrederea, aşezarea în cele din urmă, cu multă şi migăloasă muncă:


Şi deodată, într-o sîmbătă dimineaţă:


Şi citim, şi aflăm că întotdeauna sînt două. Şi apoi, duminică dimineaţă:


Şi apoi adevărata aşteptare, cincisprezece zile şi nopţi, şi mai ales în nopţile cu vînt, cînd în toiul furtunii, din adăpostul meu le ziceam, îi rugam Rezistaţi, rezistaţi, o să treacă, şi ei rezistau, şi nu de ruga mea, chiar şi atunci cînd orice om ar fi plecat. Se zgîlţîia bradul de-ai fi zis că într-o clipă o să fie smuls cu totul, dar păsăroiul, acela dintre cei doi aflaţi în schimb, rezista, rezista.


Bradul meu, bradul meu, ce frumos e să te-mpart.

29 martie 2012

Povesti

M-am simţit vie.
E un mare dar să fii invitat să citeşti de-ale tale, oricît te-ai zbate înainte că n-o să fie bine, că nu ai de ce, că nu are rost, că mai bine ai fugi în ultima clipă. E un mare dar să întîlneşti oameni, să le vezi şi să le auzi sclipirile. Şi au sclipit! Cei din Zona nouă, fiindcă de ei este vorba. Cenaclul coordonat de Radu Vancu.
Am citit alături de Rita Chirian. Ea ne-a delectat cu poeziile din asperger. Eu am citit două povestiri scurte, extremele din Roşu, roşu, catifea. Care va să vină la Casa de pariuri literare. Eu am rămas fără suflare, dar povestirile au dat din coadă şi s-au bucurat de plimbare.

P.S.: Apropo de toată tevatura cu proza scurtă. Nehotărîtă, i-am rugat pe studenţi să aleagă ei ce ar dori să citesc: un capitol de roman sau două povestiri. Toate noi. Radu Vancu i-a rugat direct - să ridice mîna. Cine vrea povestiri? Atît de multe mîini, încît întrebarea cu romanul n-a mai avut rost.
Go, proza scurtă, go!

27 martie 2012

Antonio Tabucchi


L-am întîlnit la Sibiu, era în vara lui 2008, el străbătea România însoţit de Norman Manea. Au lansat cărţi, s-au plimbat prin centrul oraşului, au văzut berzele de la Podul Minciunilor, au rîs, ne-au fermecat. Am rămas vrăjită după vizită şi mai ales apoi, după ce am citit "Se face tot mai tîrziu", şi mi-am dorit mult, mult de tot, ca măcar o clipă prelungă să trăiesc ca într-una dintre povestirile lui, ca măcar o singură dată o frază să-mi iasă ca acelea ale lui. Mi-am dorit, şi sigur că mi-e foarte ruşine s-o spun, să pot scrie ca el. Şi cu încîntare şi neruşinare am spus-o celor foarte apropiaţi. Se întîmplase ceva. Şi am tot recitit cartea aceasta, şi apoi şi alta, dar acolo sînt lucruri care nu se pot învăţa, ele se trăiesc şi se dizolvă în tine, este unul dintre acele soiuri de frumuseţe care nu poate fi posedată.

Acum Antonio Tabucchi a murit şi nu ne rămîne decît să citim, ascultînd, văzînd:

Iubito,

el venise în seara aceea de departe şi era obosit. Obosit de somn, pentru că dormise multă vreme. Dar cît de multă? A, multă, vreme îndelungată. Se simţea ca urîtul din pădurea adormită. Pădure în sensul de codru, iar în mijlocul drumului era o piatră. Şi nu ştiuse să treacă dincolo de ea şi de aceea rămăsese să facă pe urîtul din pădurea adormită.


(Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez - din volumul Se face tot mai tîrziu, editura Polirom, traducere de Mihai Minculescu)


În fotografia făcută de mine la Sibiu, cel mai fericit moment trăit vreodată de vitrina magazinului Billa.

21 martie 2012

Inseninari

Doamne, ce s-a înseninat. Dar chiar, ce s-a mai înseninat.
Traduc o carte frumoasă, frumoasă, ce lux să o pot alege şi să simt că am ales bine, frumoasă e cuvîntul potrivit. Zicea cineva că pentru cît se plătesc traducerile nici nu s-ar ridica din pat. Somn uşor! Pentru mine povestea asta e chiar un motiv să mă scol din pat dimineaţa. Şi aprind lampa odată cu femeia din carte, şi-mi leg ghetele, şi mă duc la rîu, şi încerc cît e gheaţa de groasă, şi trec, şi trec, pînă dincolo, la peretele de stîncă, şi ascult muzica fisurilor şi apoi mă întorc, şi pun cartofii pe masă, şi el vine, şi parcă nu mă aude cînd îi zic că m-am dus astăzi la rîu, ba mă aude, zice să mă ţin departe, gheaţa nu-i încă groasă destul. Nu înţelege. Dar şi lui i-au apărut fire albe. Se lasă noaptea, se termină primul capitol. Cucerită, adorm odată cu femeia din carte, cu faţa la pereţii din buşteni. Alaska, 1920.
Iar la fereastra mea se cloceşte ceva. Despre asta va urma.

15 martie 2012

La Bucuresti

Unde să te duci tu la Bucureşti, între betoane?
Aici:


sau aici:


sau aici:


sau pe lîngă acest Scumpetu Somnorosu:


sau ca să socializez cu un cameleon subit îndrăgostit de clipitul insidios al ochilor, gesticulînd dornic, gargui însufleţit, mînuţe, burtică, găurel expus cu dulcea neruşinare a animalelor, atît de înduioşător, ca să ţi se prelingă sufletul pe geam, deodată să vrei atingere de cameleon:


Sau la librăria preferată, Anthony Frost, unde zice că:


şi nu costă nimic să te uiţi şi să te întrebi dacă şi pentru Moş Crăciun o fi prea mult o sută de euro, poate că nu, dar Crăciunul e departe şi tentaţia aproape:


sau la librăriile nou descoperite, Antic Ex Libris - vizitat trei din aceeaşi familie (fraţi care seamănă şi, din fericire, nu prea seamănă; a patra rudă prea departe); la una din ele îl găseşti pe Boswell nou-nouţ la exact o treime din cît costa la librăria preferată, şi altele, şi altele, aşa da:


fiindcă nu e nevoie de clădiri cochete sau fundiţe sau mirosuri, importante sînt cărţile, şi ele trebuie să fie rodul îndrăznelii, şi ele trebuie să fie multe, diferite, roiuri-roiuri, niciodată aceleaşi în două librării, cum nici albinele nu-s niciodată două la fel, niciodată aceleaşi.

Şi, desigur, liniştea străzii:


Şi, desigur, muzica străzii:


Aşa a cam fost.
O grămadă de betoane. Beton.

11 martie 2012

Adevarata viata

Cartea de tren se alege ușor. Cărțile cu supracopertă sînt minunate, dai jos haina colorată și explicită și, iată, cartea fără titlu. Perfectă.
Călătoresc într-o alveolă cu cinci locuri - slavă cui le-a gîndit: trei de-o parte, două de alta, decalate frumușel. Doar o bătrînă, al cărei chip îl privesc cu nesaț cînd picotește. Mîinile. Alte desene.
Abia spre finalul călătoriei - ei, fiindcă eu nu voi fi ajuns nici la jumătate - cînd ni se întîlnesc privirile, îmi vorbește. Abia șoptește, neobișnuit pentru vîrsta ei. 90 de ani. În august. Și deodată mă întreabă ce citesc. Manelistul de la fereastră, care-a poluat în fel și chip spațiul de cînd s-a urcat, e cu ochii pe mine. Am impresia că mii de urechi s-au ciulit din toate alveolele din jur. Dar într-o clipă socotesc și rezolv: un om cu un auz așa fin poate că stă binișor și cu vederea. Deschid cartea, apropii de ochii ei prima pagină. Taină păstrată. Căci ea citește pe litere, ușurel.
Și-apoi zice: Dar biblia o citești?
Nu scocotesc. Răspund ca animalul care nu știe să mintă. Privind-o în ochi, doar două litere: Nu.
A! Se lasă pe spate, dezarmată, dezamăgită, uluită, șocată, revoltată, deodată femeie, deodată femeiușcă. Toate acestea se multiplică într-un tremur mulțumit al manelistului de lîngă fereastră. Sînt, așadar, chiar sînt o zgripțuroaică! El știa.
Bătrîna vîră mîna în buzunar și scoate o broșurică din acelea. Apasă titlul cu un deget, apasă și din voce: Alege viața! Îmi zice că totul, totul, totul... Dar eu, cam ca pentru mine: E viață și aici... Îmi mîngîi Nabokovul, Adevărata viață a lui...
Dar sînt pierdută, în ochii și urechile tuturor alveolelor.
Singură din nou. Predeal, zăpadă în straturi, zăpadă de-o viață de iarnă.
Doamne, Dumnezeule, dacă exiști, ajută-mă, cînd oi albi, cînd oi îmbătrîni, cît oi apuca, cum oi fi, cu biblia mea să rămîn alături, nu cu a lor.


***

Oricare ar fi concluzia acestui pasaj, e neîndoielnic că numai cine știe ce înseamnă să te desparți de un ținut iubit poate fi atras de această imagine a nostalgiei. Mi-e imposibil să cred că Sebastian, oricît de îngrozitoare va fi fost Rusia din care am fugit, n-a simțit acea strîngere de inimă pe care am cunoscut-o cu toții. Una peste alta, aceea fusese casa lui și...

Adevărata viață a lui Sebastian Knight, de Vladimir Nabokov.
Traducere de Anca Băicoianu.



7 martie 2012

Luna si Marte

Da, se vede Marte, se vede minunată, e mare, roşie şi nici nu clipeşte lîngă Lună, spre răsărit. E un cer de nopţi mari!
Iar dincolo, spre apus, Jupiter şi Venus, albe, remarcabile.
Pozele sînt nimic. Dar vreau să păstrez atît cît am furat.
Şi mîine seară, poziţie aproximativ la fel.






6 martie 2012

Perceptie


Aici se termină Sibiul.
Era o astfel de zi.
Şi ieri, şi azi, şi. Zile şi zile.

Se numeşte percepţie, nu trebuie să fii foarte isteţ ca să ştii. Cînd tot ce se întîmplă în jurul tău pare să aibă deodată legătură cu unicul lucru care te preocupă. Nu, nu stă toată lumea deodată în acelaşi cot ca şi tine, nu, nu se schimbă legi, nici măcar întîmplările nu se amestecă pentru a ţîşni din mănunchiul lor într-un mod diferit, adaptat buricului tău. E doar chestie de percepţie, percepţie, percepţie.
De exemplu, să zicem, cînd îţi pleacă iubitul în Japonia şi vezi deodată că pe toate lucrurile şi lucruşoarele scrie Made in Japan. Don't be silly, a scris şi înainte.
Şi totuşi, cum de toate "par" să se termine acum?
S-a închis pînă şi magazinul de la colţ, marele magazin atotsupravieţuitor, unde îmi fac de atîţia ani cumpărăturile, şi-a lichidat stocurile, vînzătoarele numai că n-au purtat doliu în ultima lună, acum sînt hîrtii în ferestre, înăuntru muncitorii pun gresie. E deja un fel de istorie. S-a dus.
Computerul mare mi se tot stinge, mi se tot stinge, trag de el ca de-un elastic, să mă mai ţină o carte, încă o recitire, încă o corectură, parcă m-aş ruga de-un bebeluş să mai caşte guriţa o dată la linguriţa cu mîncare, uite, avionul...
Pulovărache s-a oploşit lîngă magazinul mic. E umilit: i se zice Bobiţă!...
Casa scării crapă - încă un pic şi poţi strecura mîna.
Prietena cu care mă bucurasem să mă văd şi să vorbesc îmi zice la despărţire "întotdeauna am vrut să cunosc un scriitor", tai cu palma ultima frază şi plec bombănind, aproape în lacrimi, băga-mi-aş picioarele, băga-mi-aş picioarele.
Nimeni.
Nimeni, nimeni, nimeni, nimeni.
Şi deodată, de departe şi de şi mai departe, două semne. Din S. şi din S. Mai întîi una propunere de lună petrecută ca pîrş în altă ţară, într-un sat, într-un loc desprins exact din visul pîrşului - iar pîrşul alege o lună mai îndepărtată, nu dă năvală acum, nu, nu, căci pîrşul vrea să aibă la ce visa, vrea să aibă ce aştepta. Fiindcă întotdeauna visatul şi aşteptatul sînt mai importante ca fapta în sine. Pîrşii ştiu. Deodată un soi de fericire caldă sub blană. Al doilea S. nu se zice, se zice doar recunoştinţa că cineva s-a gîndit la tine, şi te aşezi şi te gîndeşti şi tu la altcineva, dacă atîta bine face asta. Iar al treilea S. poate fi, desigur, Sibiul. Ca să rezulte atît, un triunghi al tăcerii: Sss...
Şi pîrşii se mai şi plimbă încercînd să vadă Marte, dar nu văd, în schimb e un omuleţ verde pe canapeaua de acasă.

Aşa, jurnalier. Mă scuzaţi.

P.S.: Jupiter şi Venus, de la fereastra sufrageriei, remarcabile, absolut minunate!
Atît de frumos şi de liniştitor spectacolul cerului. Cum să nu rîzi de panicarzii care prevestesc un sfîrşit al lumii venit din ceruri? Niciodată. Sfîrşitul nu poate fi decît o poveste individuală, not with a bang, but with a whimper.

3 martie 2012

Acasa


Era o astfel de zi.

***

Cînd domnul Knott circula prin casă, o făcea asemenea cuiva nefamiliarizat cu domeniul, bîjbîind pe la uşi închise din timpuri imemoriale, îngenunchind fermecat pe sofalele de la ferestre, împiedicîndu-se în întuneric, căutînd în sus şi-n jos toaleta, oprindu-se nehotărît la baza scărilor, oprindu-se nehotărît în capul scărilor.
Cînd domnul Knott circula prin grădină, o făcea asemenea cuiva neobişnuit cu frumuseţile acesteia, privind la copaci, privind la flori, privind la tufişuri, privind la legume, de parcă acestea, sau el, fuseseră creaţi peste noapte.
Însă în camera lui, deşi uneori dădea să iasă din ea prin garderobă, aici părea domnul Knott cel mai puţin străin, şi se arăta în cea mai bună lumină.
Aici stătea. În picioare. Aşezat. Îngenuncheat. Întins. Aici mergea, încolo şi încoace, de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la uşă; de la foc la uşă, de la uşă la foc; de la fereastră la pat, de la pat la fereastră; de la pat la fereastră, de la fereastră la pat; de la foc la fereastră, de la fereastră la foc; de la fereastră la foc, de la foc la fereastră; de la pat la uşă, de la uşă la pat; de la uşă la pat, de la pat la uşă; de la uşă la fereastră, de la fereastră la foc; de la foc la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la pat; de la pat la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la fereastră; de la fereastră la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la uşă; de la uşă la foc, de la foc la pat; de la uşă la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la uşă; de la fereastră la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la fereastră; de la foc la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la foc; de la pat la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la pat.


Watt, Beckett.
(în curs de apariţie la Editura Polirom)