31 august 2017

În rezidență, spre o carte

În ajunul plecării, tristețe copleșitoare, orice aș face. Ieri după-amiază am plecat aiurea pe străzi, m-am dus și m-am tot dus, am parcurs vreo nouă kilometri, cu ochii în trotuar și în curți și pe garduri, la motani cu jad în priviri, pricepând iarăși cât de mult iubesc Bucureștiul. Cum să pleci acum de aici? E deja lumină de toamnă, mai mint un pic frunzele astea arse de soare și secetă, și totuși e deja lumină de toamnă. A fost o vară teribilă, a trebuit să lucrez în august ceea ce era programat și pentru septembrie, o traducere dificilă, cu mult spațiu pentru inovații și invenții, cu un întreg capitol scris în rime. Anul trecut îmi amintesc că a fost tot vară grea, mă amuzam așteptând Sfânta Septembrie, n-a venit, cum n-a venit nici Iepurele de Martie, a urmat tot numai muncă fără oprire, dar iată că pauza mult așteptată chiar vine acum, cu un an întârziere. Mi-am dorit tare mult să pot pleca undeva pentru o perioadă mai lungă, singură între niște dealuri, între niște munți sau într-un oraș oarecare, iată că acum se întâmplă. O rezidență FILIT, o lună doar pentru scris. Planul cărții încape pe-o foaie. O agendă verde și-un pix. Laptopul, cana și o pungă din cafeaua preferată, proaspăt râșnită. Un bagaj foarte mic. Doar de mine va depinde dacă o să pot să încep. Să stau cât mai izolată, să mă bucur de singurătate, să nu cad în tristeți, și mai ales să nu mă pierd în tocătoarele publice. Acum e numai tristețe, nu-mi plac plecările, mă urnesc greu, nu văd rostul, dar - vorba unui personaj dintr-o carte - cine plânge vineri se veselește duminică.

La muzeu


La Muzeul Național al Literaturii. Portret de Ema Cojocaru, inclus în expoziția sa de la capătul seriei „Întâlniri cu prozatoare contemporane”, organizat de Romanian Literature Now, seri moderate de Emanuela Ignățoiu-Sora. Expoziția e deschisă o săptămână, apoi fotografiile vor fi păstrate în patrimoniul muzeului, singurele imagini color de acolo.

30 august 2017

Jurnaliere - What is the word

Seară la muzeu. Cineva întreabă dacă la sfârșit vom primi fotografiile noastre din expoziție. Sigur că nu. Și ce-am putea face cu ele, să ni le punem pe pereți dând la o parte rafturi, icoane, ca să ne închinăm la propria?...
O lumină plăcută - de fapt penumbra, unghiurile hașurate care fac să se înalțe zonele luminate, înguste.
Stau mai mult pe afară sau în ușă, ascult de acolo. Privesc prin ochiurile de geam. Ating cu piciorul trotineta unui copil.
Suport tot mai greu aglomerațiile. O prezență necunoscută, prea aproape, umăr în umăr, și mă pândește leșinul.

A apărut Sfîrșitul lui Attila Bartis, așteptam cartea asta. Am ascultat un fragment vara trecută la Arad, într-o seară din festival; a fost probabil cea mai plăcută lectură publică, scriitorul citea lent, sub cerul liber, la lumina unui reflector, pasajul în care o femeie vine să i se facă o fotografie de legitimație, femeia poartă ochelari de soare, și-i dă jos, este oarbă. Text încărcat de o senzualitate bizară, greoaie, splendidă.
În seara următoare, când invitații români care-și executaseră numărul se amuzau bătând mingea pe-afară și urlând indiferenți la cei dinăuntru, A.B. a stat pe scaun picior peste picior și ne-a ascultat; am citit din Hibernalia, cu frunze și moarte și fum, mamă și bărbat sub copac, nu prea îmi ardea când văzusem că microfoanele din noul spațiu merg prost, că riști să fie gălăgie; dar e de-ajuns să ridici privirea și să vezi chiar în fața ta un om ascultându-te foarte atent, ca să duci treaba la capăt, și încă cu mare plăcere - omul atent era Attila Bartis.

O floare albă în ghiveci. Am uitat cum se cheamă.
What is the word.

28 august 2017

Jurnaliere - De acolo aici

Căldură mare, plapumă nouă.
Zile alungite ca o umbră în zori.

Am terminat de tradus Lewis Carroll. Aș scrie despre golul care rămâne când închei o traducere atât de intensă, dar pe cine ar interesa? Căci atunci când am greșit și am vorbit cu patimă despre asta, golul a fost înțeles ca „lipsă de viață” (aș pufni în râs, dar mi se clatină cafeaua în cană), când de fapt ceea ce contează aici e tocmai reversul: toată viața înnebunitor de frenetică, ceea ce dispare subit odată cu încheierea traducerii unei cărți delicioase și grele, imposibilitatea de-a coborî din carusel fără să amețești - de acolo aici - ce distanță! Nimic nu are gust după aceea o vreme, nimic nu mai pare o preocupare rezonabilă, totul îți pute, pe scurt. E vorba de bogăția imensă pe care-ai avut-o și fără de care-ai rămas dintr-o dată, realmente de pe-o zi pe alta: ieri corectai, erai încă acolo, azi ai predat și (ți se pare că) n-ai rămas cu nimic. Ah, ah, vechea discuție despre „trăit”, dusă într-un loc mocirlos.

Așa că mă zbat cu un text scurt despre scaune, scriu, desenez (prost!), citesc din aceeași zonă de unde-am tradus și mă gândesc că aș vrea să traduc H.S., de fapt am decis c-o voi face, dar ca la început, fără contracte, fără apăsare.

Încă trei zile acasă.
Curățenie în dulapuri.

Ori de câte ori închid Facebook pentru liniște și concentrare mai bună, îmi rămân doar câteva locuri unde să citesc constant texte bune. Unul dintre ele e blogul lui Valeriu Gherghel; și, ceva mai nou, rubrica sa de pe Literomania. Sunt însemnări din care se poate alcătui un volum frumușel despre citit și cititori. Am savurat textele despre scris și „trăit”, despre cei care citesc doar cărți noi, despre plăcerea dificultăților și câte și mai câte. Sigur ni se pregătește o carte, eu o aștept.

Nu mai pot scrie articole.
Un teanc în stânga, din care se mai poate face o carte. Dar vreau?

19 august 2017

Atelier

Ah, vis mai scump ca însuși visul,
Și mai de basm ca însuși basmul!
Huzur la ceasuri arămii
Și desfătare-n dansuri vii!
Ce trai ar fi
De-ai viețui...
Budincă de ipverg gustând
și bând prea-finul Azzigum!

Și dacă-n alte zile, ceasuri,
Printre-alte flori și-alte mătasuri,
Aș fi poftit la masă: „Zi
Orice poftești și-al tău va fi!”
Ah, atunci știu
Aș viețui...
Budincă de ipverg gustând
și bând prea-finul Azzigum!

(Lewis Carroll, traducere VDN)

13 august 2017

O canapea unde e loc pentru fiecare

„Cum se produce despărțirea de un personaj, la capătul scrierii unei cărți?”
Anchetă în Revista de Arte și Meserii. Am încercat să răspund:

O canapea unde e loc pentru fiecare

Eu sunt omul care a avut o dată un motan. Și care nu „și-a mai luat” nici o altă pisică, niciodată. Fiindcă ființele care ne însoțesc zece ani nu se înlocuiesc. Poate că tot așa, personajul din cartea pe care am terminat-o luna trecută, O vară cu Isidor, și care astăzi se află la tipar, nu are cum să dispară sau să fie înlocuit – chiar dacă pare că dispare, chiar dacă pare că e înlocuit. Cred că nu ne despărțim niciodată de un personaj odată cu terminarea cărții, cred că o să fiu și azi, și poimâine și încă mult timp Isidor, condorul care poate să facă cu ochiul deși nu știe să facă cu ochiul, condorul care probează cercei cu rubine și se miră că are o ureche mai sus și alta mai jos, care scrie cu pene smulse de la subțioară, care locuiește undeva în Sinaia și a cărui voce e vocea mea. La fel cum și Doinel, ariciul din Simfonia animalieră, e încă aici, cum și Miranda Dortloft din Spre văi de jad și sălbăție sau domnul Teodorescu din Roșu, roșu, catifea sunt aici. Sunt anumite personaje de care n-ai cum să te desparți și pe care n-ai cum să le înlocuiești, și nici nu vrei să faci asta. Spre deosebire de motanul meu, însă, ele se așază la un moment dat pe canapea doar un pic mai într-o parte, lăsându-mă o vreme cam singură și oribil de tristă, ca să facă loc vreunui nou locatar – pe care, iată, tocmai încep să îl caut.

*

Suplimentul de cultură are site nou, arată foarte bine. E revista unde am scris articole săptămânal vreme de vreo opt ani, despre teatru, despre festivalurile de muzică, film, dans, expoziții și tot felul de evenimente din Sibiu - sunt arhivate aici și aici - și e posibil ca din toamnă să colaborăm din nou. În noua formă a site-ului sunt arhivate și ușor de citit și cele peste o sută de rubrici personale publicate acolo săptămânal, de-a lungul a patru ani. Alături de rubricile tuturor celor care-au scris vreodată acolo.

*

Suspendat temporar cont Facebook. Stop. Declar timpul dilatat și dens - împotriva tuturor legilor fizicii, care ar zice că ceea ce se dilată se diluează, se rarefiază.
Traducerea curge minunat. Câte peluze tunse atent, atâta teren sălbatic. Loc de improvizat și inovat, nesfârșit.
August e o cădiță de plastic în care îngraș crapi japonezi și oglindesc tot violetul în care-i voi elibera, în septembrie.

11 august 2017

Interviu în revista Insight (Tarom)

Ați tradus și ați scris mult. Ce presupune munca de traducător? Trecerea de la un scriitor la altul, de la un stil la altul? Care este cea mai mare dificultate cu care se confruntă un traducător?

— Traducerea de cărţi este ocupaţia care mi se potriveşte cel mai bine. Ştiu că se vorbeşte foarte mult de dificultăţi, când vorbim despre traducătorii de literatură din România, însă eu aş insista pe bucurie şi pe plăcere, pe miraculoasele întâlniri cu autori pe care poate doar ai impresia că îi cunoşti, citindu-i. Traducerea unei cărţi înseamnă o lectură intensă. Pentru aceste întâlniri sunt recunoscătoare, ele ajută şi stilul tău, dacă şi scrii. Se învaţă intensiv traducând autori buni. Cea mai mare dificultate este timpul îndelungat pe care trebuie să-l petreci stând la birou cu o carte şi faptul că trebuie să te laşi devorat, devorând: autorul pe care-l traduci te înghite complet. Nu poţi să mai scrii nici un rând de-al tău, când traduci pe altcineva. De trecut imediat de la un scriitor la altul – sau la tine – este imposibil. Sunt necesare perioade de recuperare, pauze, trebuie să taci, să refaci acel spaţiu alb.

Poate fi comparată munca de scriitor cu o călătorie imaginară prin epoci, lumi și personaje diferite? Când porniți în scrierea unei cărți ce presupune această călătorie?

— Sigur că da. Depinde mult de cartea scrisă. Ultima oară, imaginaţia m-a purtat în mintea unei fetiţe de 13 ani şi a unui condor de la grădina zoologică din Bucureşti. Însă la un moment dat am închis povestea în lucru şi chiar am pornit spre Sinaia, unde se desfăşura acţiunea, ca să verific locuri, străzi, copaci, palate, dar şi fiindcă mi se făcuse teribil de poftă de locul descris.

Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

— Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

— Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Ce reprezintă pentru dvs. o călătorie adevărată? Unde vă place să călătoriți și ce căutați în călătoriile adevărate? Oameni, locuri, muzee, momente magice?

— Îmi place să fiu singură sau însoţită de o singură persoană. Să merg la pas, neapărat, să văd oraşul pe jos, să cutreier pe străduţe, cu harta în mână, nu pe urmele obiectivelor turistice, ci doar ca să nu mă rătăcesc, să descopăr singură ceea ce pot descoperi. Să aud oamenii vorbind. Să văd ce copaci cresc acolo, ce flori, ce păsări sunt, cum miroase pe trotuarul din faţa unei patiserii, cum arată librăriile... Călătoresc doar cu avionul sau trenul, niciodată cu maşina. Cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă ar renunţa la maşini.

Ce înseamnă pentru dvs. o călătorie reușită?

— Suficientă linişte încât să mă aud gândind. Un bagaj foarte mic. Cel mai mic! Şi bucuria descoperirii unui oraş.

Există locuri de care v-ați legat sufletește si unde ați dori sa reveniți?

— Mă simt legată de Sinaia, loc în care am revenit în primăvara asta. Scrisesem mai mult de jumătate din „O vară cu Isidor”, iar cea mai importantă parte a cărţii se petrece în Sinaia. Am fugit acolo, ca să verific la pas fiecare străduţă, fiecare copac, fiecare turn descris când stăteam la biroul de acasă. S-au întâmplat mici miracole, am întâlnit în realitate locuri descrise din imaginaţie.
Aş vrea să revăd Budapesta şi Belgradul. Aş vrea să ajung măcar o dată la Sankt Petersburg!...

La ce visați în momentele de relaxare?

— La noua poveste, pe care aş vrea să o încep la toamnă. Şi mă uit de la fereastră la zborul pescăruşilor seara, la apus, când avioanele lasă pe cer o dâră roz, ca-n „Foc palid”, romanul lui Nabokov.

Interviu acordat Mariei Capelos, pentru revista Insight - Tarom, iulie 2017

9 august 2017

Azi

Dimineața devreme, puiul de pescăruș, mare și gri, pestriț, revine cu părinții. Tatăl stă sus, pe colțul hotelului, iar mama dă roată împreună cu puiul, peste clădirile din jur. Îi zăresc întâi umbra, apuc binoclul, îl urmăresc zburând înalt, printre antene, e el, fără nici o îndoială, mare aproape cât mama, dar gri, cu aripi pătate. Apoi revine și se așază lângă tată, stă o vreme, nu coboară la cuib. Apoi dispar toți, rămâne doar țipătul, țârâitul de pasăre tânără, care-și semnalizează prezența, care cere de mâncare, care spune zbor, sunt aici sau pur și simplu exist.
Ce fericire să pot să îi văd iarăși, la aproape o lună și jumătate de când au părăsit terasa. Și ce noroc să îi pot identifica dintre alți pescăruși, un triunghi drag - și asta datorită tatălui, pescărușul Gregoire, recognoscibil după aripa stângă, un pic ciufulită - niște pene distruse care nu-și mai revin.

Cartea pe care o traduc este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de mult timp, e o potrivire minunată între noi. Lumile paralele, realitatea și visul, împletirea magică a jocului cu cele mai sumbre dintre gândurile noastre, hoinăreala leneșă prin păduri deschizând porți de fildeș spre o lume de basm. Sunt zile în care, ca azi, sunt extrem de recunoscătoare pentru ce mi s-a dat.

Seara, plimbare lungă, singură, pe Kiseleff și înapoi pe Aviatorilor, apoi pe străzile Paris, Praga, Washington, Londra, cu ochii la trotuare și curți, la ziduri și umbre de felinare, și cu gândul la sfânta septembrie, când caruselul acestei realități năucitoare se va opri, voi coborî și voi porni dincolo de poarta mea de fildeș, poate în altă poveste a mea, mult-amânata. Dar acum sunt fericită în cartea pe care-o traduc, mi-o însușesc, o trăiesc, cu bucuria exploratorului care calcă pe pământ necălcat. Lewis Carroll al meu.

8 august 2017

„Punct și virgulă”

Într-una din zilele astea toride, am petrecut o oră la emisiunea „Punct și virgulă” realizată de Constantin Piștea. Am vorbit pe larg despre cărți, motoare ale scrisului și traduceri favorite, București, vânătoare de tihnă și seninătate într-o lume nebună. Înregistrarea emisiunii poate fi ascultată aici.

5 august 2017

Stelian Țurlea despre „Spre văi de jad și sălbăție”

Stelian Țurlea scrie ”Un basm cum nu sunt altele”, în rubrica Lecturi de weekend, pe Amos News - despre Spre văi de jad și sălbăție. Un text pe care îl văd târziu, dar care mă bucură enorm. Mulțumesc.

”Un basm cum nu sunt altele”

Veronica D. Niculescu este scriitor și traducător. A publicat mai multe volume de proză scurtă, peste douăzeci de traduceri și a obținut mai multe premii. Cartea de față este însă primul ei roman. Unul surprinzător din mai multe puncte de vedere, cu o structură circulară, închizând o parte care se desfășoară pur și simplu în versuri (superbul poem în proză cu Mereu da Flor şi dragostea măiastră).Departe de orașul natal și de familie, Miranda Dortloft scrie un basm în rime despre o viață reală, o dragoste și un prezent pustiu, despre o prințesă și o femeie a zilelor noastre. O carte în care planurile se întretaie, ca într-un joc de oglinzi, cu simboluri pe care le descoperi sau doar întervezi cu bucurie, cu o seamă de povești despre personaje minunate (cum ar fi Omul pe care îl așteaptă acasă un canar). O poveste care sfârșește ”sub un pâlc de mesteceni”, cu o meditație nesfârșită:”să public, să nu public, să public, să nu public, să public…”

Un stil superb: ”Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.

Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea de pământ de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, poartă-naltă de smarald, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.”

Veronica D. Niculescu – Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese
. Editura Polirom, colecția Egoproză. 240 pag.

3 august 2017

„E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri”

Cincisprezece scriitori răspund în revista „Observator cultural” la câteva întrebări adresate de Alina Purcaru, în dosarul intitulat „Noile cărți ale copilăriei și creatorii lor autohtoni”.
Bucuroasă să fiu și eu acolo, lângă autori cu mult mai multă vechime în poveste. Iată răspunsurile mele.


1. Cum v-ați descoperit (și ca) autor de literatură pentru copii? Care sunt reperele și preferințele dumneavoastră?

Mi-am dorit cam de acum zece ani să scriu și o poveste pentru copii. Pentru copii mai mari, un roman, un basm lung. De fiecare dată ceva m-a deturnat. În 2017, acum, invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie o carte pentru colecția Junior a Editurii Polirom, m-a pus pe treabă. Am scris ca din pușcă. Am închis tot ce făceam și într-o lună de izolare totală am scris „O vară cu Isidor”. Se vede treaba că invitația a căzut pe un teren prielnic: nu doar că visam de mult timp să scriu o asemenea carte, dar de un an și ceva nu mai scrisesem nimic.
Ca preferințe, mă duc spre zona cărților de citit, a textelor dense, cu un destinatar universal, copilul-adult și adultul-copil. Nu mă tentează cărțile pentru copii mici, în care predomină ilustrațiile sau în care autorul face giumbușlucuri care nu-i șad tocmai bine. Am lângă mine o carte cu trei romane pentru copii, de E. B. White, dintre care pe două le-am tradus pentru Editura Arthur. În carte nu există nici o ilustrație. Doar poveste, poveste, poveste, pe o pagină gălbuie, prietenoasă. Ăsta e idealul meu. De asta mi-a picat minunat propunerea de la Polirom: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit. Când i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, Cehov a spus că el consideră că și copiii merită să citească tot ce citesc și adulții. Le-a dat povestirea „Kaștanka” – iar imaginea cățelușei roșcate a devenit coperta cărții.


2. Cum ați descrie acest segment contemporan de literatură, comparativ cu epocile trecute?

Există multe direcții noi, am tradus și eu câteva cărți, unele mi-au plăcut, altele nu, iar câteva am refuzat, nu-mi plăceau deloc. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut cele două romane ale lui E. B. White, „Trompeta lebedei” și „Stuart Little”, scrise cu atât de mulți ani în urmă, precum și cartea lui Lewis Carroll la care traduc acum, pentru Polirom Junior. Cred că există povești scrise bine și povești scrise prost și atunci, și acum.


3. Care au fost cele mai mari dificultăți pe care vi le-a pus scrierea unui text destinat copiilor?


Aș spune, în primul rând, că niciodată n-am scris cu atâta plăcere, vervă și bucurie. Dar chiar când spun asta îmi amintesc și de epuizarea simțită pe la mijlocul poveștii. Fiindcă obosești și dacă lucrezi cu plăcere. Uluitor este că n-am simțit nici o clipă dificultățile pe care le întâmpin când scriu cărțile „mele”, adică acelea pentru adulți. E bizar. Începutul a fost, într-adevăr, mai greu. Dar asta fiindcă știam sfârșitul, aveam schema completă și voiam să ajung acolo cât mai repede, mi se părea că n-o să am răbdare să scriu partea de început, cea în care povestea trebuie să decoleze mai lent, lumea Serenei și-a lui Isidor e mai îngustă, mai ternă, ca să se justifice evadarea. Iar eu voiam să ajung la Sinaia! Dar în foarte scurt timp, am înotat în apele mele. Nicicând nu mi-a fost mai plăcut. Însă, repet, nici n-am avut în minte un cititor foarte crud, atunci poate m-aș fi bâlbâit, aș fi falsat.


4. Ce ați descoperit scriind cărți pentru copii?

Am descoperit bucurie. Plăcerea pe care o simțeam la început de tot, acum cincisprezece ani, când scriam prima carte de povestiri. M-am jucat cum am vrut. Gândul că nici nu există receptare critică, doar cititor și plăcere, mi-a dat târcoale vag, pe înserate. Am fost foarte disciplinată. Am descoperit că e foarte plăcut să scrii așa, urmărind cuminte întâmplările, înaintând cu un capitol pe zi, spunând o poveste, clar, cât mai simplu, evitând labirinturile, deraierile. E o treabă foarte onestă și sănătoasă asta, să scrii pentru cititorii tineri.


5. Ce credeți că nu trebuie să lipsească dintr-o carte destinată copiilor?

Era cât pe ce să spun umorul. Și deodată mi-am dat seama că tristețea, și tristețea e foarte importantă! De fapt, important e ca povestea să stârnească emoție. Emoții de tot felul. E la fel ca și în teatru, ca și în muzică, probabil ca în toate artele.

2 august 2017

Azi

Visez că nu mai văd. Vis recurent. Mergem pe stradă, suntem la Sibiu, se înserează, e din ce în ce în ce mai întuneric. Intrăm într-o intersecție mare, te iau de mână și îți spun: „mergi un pic mai încet, nu te speria, mi se întâmplă iarăși chestia aia”. „Chestia”, care pare foarte reală și repetitivă, de fapt știu în vis că e reală și repetitivă, e că mi se umbrește progresiv vederea la unul dintre ochi, pot să merg mai departe doar pentru că văd cu dreptul, stângul nu mă mai ajută deloc, e doar un câmp negru. Râd ca să nu te sperii, ne strecurăm printre mașini, știu că durează o vreme și-apoi totul se va lumina iarăși treptat, dar undeva lipită sub piele e spaima că într-o zi n-o să mai dureze minute, întunericul o să se lase de tot.

***

Ce plăcere să lucrezi cu redactori de carte atenți, dedicați, pricepuți, care țintesc slăbiciunea din țesătură și fac sugestii la fix. Am avut parte de câțiva redactori excelenți în ultima vreme, la cartea mea și la traduceri; azi am terminat de revăzut și retușurile pe o traducere lungă, mi-a luat două ore intense cu totul. Și uite-așa ne vindecăm după experiența traumatizantă, unica de felul ăsta, când ștergeam fraze rescrise aiuristic, greșeli și gafe, paragrafe nenorocite cu totul, de trebuia să bag aspiratorul după fiecare repriză înnebunitoare, că se umplea covorul de firicele de gumă, zi după zi așa, interminabil coșmar... Se mai poate și să meargă treaba bine, și întotdeauna înainte a mers, ăsta-i normalul, redactorul să fie dumnezeul și prietenul discret al traducătorului sau autorului, să ne ierte nouă greșelile noastre și să nu ne greșească acolo unde e bine. O excepție oribilă te poate face să crezi că ai luat-o razna de tot. N-ai luat-o.