Căldură mare, plapumă nouă.
Zile alungite ca o umbră în zori.
Am terminat de tradus Lewis Carroll. Aș scrie despre golul care rămâne când închei o traducere atât de intensă, dar pe cine ar interesa? Căci atunci când am greșit și am vorbit cu patimă despre asta, golul a fost înțeles ca „lipsă de viață” (aș pufni în râs, dar mi se clatină cafeaua în cană), când de fapt ceea ce contează aici e tocmai reversul: toată viața înnebunitor de frenetică, ceea ce dispare subit odată cu încheierea traducerii unei cărți delicioase și grele, imposibilitatea de-a coborî din carusel fără să amețești - de acolo aici - ce distanță! Nimic nu are gust după aceea o vreme, nimic nu mai pare o preocupare rezonabilă, totul îți pute, pe scurt. E vorba de bogăția imensă pe care-ai avut-o și fără de care-ai rămas dintr-o dată, realmente de pe-o zi pe alta: ieri corectai, erai încă acolo, azi ai predat și (ți se pare că) n-ai rămas cu nimic. Ah, ah, vechea discuție despre „trăit”, dusă într-un loc mocirlos.
Așa că mă zbat cu un text scurt despre scaune, scriu, desenez (prost!), citesc din aceeași zonă de unde-am tradus și mă gândesc că aș vrea să traduc H.S., de fapt am decis c-o voi face, dar ca la început, fără contracte, fără apăsare.
Încă trei zile acasă.
Curățenie în dulapuri.
Ori de câte ori închid Facebook pentru liniște și concentrare mai bună, îmi rămân doar câteva locuri unde să citesc constant texte bune. Unul dintre ele e blogul lui Valeriu Gherghel; și, ceva mai nou, rubrica sa de pe Literomania. Sunt însemnări din care se poate alcătui un volum frumușel despre citit și cititori. Am savurat textele despre scris și „trăit”, despre cei care citesc doar cărți noi, despre plăcerea dificultăților și câte și mai câte. Sigur ni se pregătește o carte, eu o aștept.
Nu mai pot scrie articole.
Un teanc în stânga, din care se mai poate face o carte. Dar vreau?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu