31 iulie 2020

Hoinăreli

S-a terminat cărțoiul la care citeam, 750 de pagini, cu picătura, de multe după-amieze încoace, și-mi spusesem că atunci când pun cartea în raft mă apuc de treabă șl eu, dar singura treabă de care pot să mă apuc e să mă plimb pe sub streșini, ținând firul de umbră, gândindu-mă tot la poveștile citite, la poveștile trăite. Verile nu mi-au priit niciodată pentru scris, verile sunt pentru citit, hoinărit, diminețile lor mi s-au topit întotdeauna în traduceri - acum nu, nu mai traduc. Hoinăresc cu ochii la curți răcoroase, căutând verdele, petele de lumină și umbra, pe Povernei, pe Căderea Bastiliei, pe alei necunoscute unde zac motani leșinați pe asfalt, și rostogolesc obsesiv un cuvânt, „vâzdoage”, „vâzdoage”, astea-s crăițele, eu le știam de crăițe, ce rău îmi pare că n-am apucat să-i spun cuvântul ăsta, „vâzdoage”, prietenului meu care nu mai trăiește.





 
2 august 2020

Ninge blând în tot orașul
din salcâmul japonez.



(foto: VDN)

24 iulie 2020

Interviu despre Toți copiii librăresei

- Cum ai început să scrii Toți copiii librăresei? A existat un factor declanșator?

Îmi place să spun că am scris romanul Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani. Am povestit deja despre asta, așa că o să vă spun acum că există întotdeauna mai multe începuturi, când scrii o carte de mari dimensiuni, complexă. Există o căutare continuă în perioada premergătoare scrierii unui roman, nu e suficient un simplu factor declanșator, ca la o proză scurtă sau la o poezie. Dar, da, a existat o zi anume, când în sfârșit a venit acea idee centrală, așteptată de mult, căutată de mult, care aduna sub ea, ca o umbrelă, tot ceea ce gândisem, dorisem și acumulasem până atunci, ideea care să mă facă să mă așez și să scriu în toate lunile care au urmat. Mă plimbam singură pe niște străzi pe unde nu călcasem încă niciodată, eram în sfârșit liberă, la capătul unei traduceri, și știam că a venit momentul să scriu cartea pe care o curtam deja de vreo șase ani. Scrisesem niște texte cu copii după ce terminasem Roșu, roșu, catifea, le adunam și nu le publicam nicăieri, iar atunci, în acea zi a plimbării, după anii în care visasem să scriu și „o poveste de dragoste”, și „o poveste din anii ’80” – ghilimelele nu sunt întâmplătoare –, ei bine, în acea zi am știut exact că totul se va concentra în jurul librăresei, care se va îndrăgosti de ceasornicar – un personaj bizar, misterios, ca venit din alt timp, încărcat de promisiuni, sursă de dragoste și de spaime. Cel care o va duce spre întrebările esențiale din finalul cărții. De obicei știu finalul cărților, când încep să le scriu. Finalurile sunt pentru mine motorul cel mai important al unei povești.

***

Mie nu mi se pare că proza mea e poetică. Știu, am auzit de multe ori asta. Dar eu nu cred, nu simt că ar fi așa. E altceva. E o muzicalitate a frazei, este un ritm. Cred că o proză bună trebuie să aibă ritm, respirație proprie. O cratimă strecurată de o mână străină acolo unde nu trebuie strică muzica unei fraze.
Nu am scris poezie niciodată și nu voi scrie. „Versurile” presărate în cărțile mele sunt doar narațiuni rimate, nimic mai mult. Iar proza e proză. Așa cum cred eu că trebuie să fie proza.
Muzicalitatea e ceea ce admir și la autorii mari pe care i-am tradus. De ea am ținut cont când am tradus și ea e prima care simt că lipsește când citesc o traducere proastă.

***

De fapt, aș nuanța. Aș vrea să trăiesc nu fără să scriu, ci fără să public. Am nevoie să fiu o vreme doar eu cu mine. Ieșitul în lume după apariția unei cărți poate fi epuizant. Este prea mult vorbit, explicat, vorbitul este nociv, te consumă. Scrisul n-are nimic din toate astea, scrisul e singurătate. Ieșirea în lume cu o carte e distrugătoare pentru interior.

***

Însă relația cu personajele sigur că e foarte importantă atunci când scrii, doar trăiești cu ele zi de zi – le însuflețești, le înzestrezi cu ceea ce cunoști, și e fascinant să „fii” ceea ce de fapt n-ai să fii niciodată: alt om. Un om complet diferit de tine. Am fost Silvia și am ascultat muzica ei, care nu era și a mea. Am fost măcelarul căruia i s-a înecat un copil. E și asta ceva, nu-i așa? Poți ieși epuizat emoțional și doar imaginându-ți cu intensitate, în detaliu, un asemenea episod. Și asta mi s-a și întâmplat.

***

Îmi displace profund agresivitatea acestei perioade. Îmi displac extremele – toate. Îmi displace activismul, de orice fel. Apoi, îmi displace profund mutarea „în online”. Am refuzat orice apariție în conferințe video, la fel cum am refuzat și participarea la orice volum colectiv pe teme de izolare. Detest să scriu la cald, să descriu ce trăiesc atunci, pe loc, să mă alătur unui cor, altui cor... Am scris la ale mele, cântând cântecelul meu, cât și cum s-a putut. Am muncit foarte mult. Și am sperat.
Dar ar fi atâtea de zis... Falimentul artiștilor, în plină desfășurare, închiderea atâtor locuri de care eram atașată – nu e zi să nu văd o firmă care a dispărut, un lacăt pe-o ușă... E un fel de capăt de lume și sunt zile când nu se vede nimic clar și curat înainte. N-are cum să nu te ia cu frisoane.


- fragmente dintr-un interviu pentru Carmen Florea, de la filme-carti.ro; poate fi citit integral aici.

23 iulie 2020

Forbes - Cele mai citite cărți ale anului 2019

Cele mai citite cărți ale anului 2019 - sursa: revista Forbes, nr. 219, care publică într-un dosar interviuri cu editorii despre această perioadă complicată și topul vânzărilor exacte, cu cifre, de la cele mai importante edituri, pentru autori români și autori străini.

Top Editura Polirom:


O vară cu Isidor a urcat pe locul 3 - în 2018 era pe 7 - și este prima carte de ficțiune din clasamentul autorilor români, locurile 1 și 2 fiind ocupate de non-fiction.

22 iulie 2020

Locuri care mor

Nu e zi să nu văd locuri dragi care mor, localuri închise, firme date jos, lacăte pe ușă...
Azi zic Adio, Trattoria Buongiorno de la Lido, locul meu preferat din oraș, sub copacul tău bătrân, din colț, am scris la Spre văi de jad și sălbăție, din boxa montată între crengi se prelingea muzică italiană, era cald, mi-era greu să ajung până la Bibliotecă și poposisem acolo, cu o cafea și o limonadă mare alături am scris, și-am tot scris apoi zile la rând, și-am adus în poveste și copacul, și muzica, și câinele din curtea alăturată, scuturându-și lanțul prin frunze.
Aici am stat cu A., prietena mea, pe aceeași parte a mesei, ca într-un pridvor, privind ploaia torențială și zicându-ne că n-o să mai plecăm niciodată.
Și câte și mai câte întâlniri de poveste, în casă și pe terasă, afară. S-au dus... Ce-o să vină?


12 iulie 2020

Fără mersul pe jos

De când am ieșit din izolare, adică de două luni încoace, m-am văzut cu trei oameni - cu trei prieteni. Mai întâi, săptămâna trecută, cu A., la o cafea și-un suc de portocale, pe o băncuță în fața unei librării, singure noi două pe toată terasa. Apoi cu B., pentru filmarea de la muzeu. Iar ieri cu o altă A., la o cafea, pe-un peron din Gara de Nord - ce bucurie! Trei întâlniri de o oră, fiecare prețioasă. Mie atât îmi e suficient - din fiecare asemenea întâlnire mă pot hrăni mult timp. În rest, mi-e bine singură, cu cântecelul meu dinăuntru. Ceea ce mi-a lipsit cu adevărat în perioada cât am stat cu toții prin case și n-aș mai vrea să mai pierd vreodată a fost libertatea de-a merge pe jos. Plimbările mele. Hoinărelile mele. Merg mult pe jos, parcurg cam zece kilometri pe zi, de obicei în două ieșiri, mă duc unde văd cu ochii și unde mă duce nasul. Nu pun piciorul în metrou, în autobuz - de obicei nu prea pun, nu doar acum. Sunt dependentă, sunt înnebunită după mersul pe jos, nu se poate scrie și nu se poate trăi fără mersul pe jos, fără fugitul din lesă când treaba e gata sau când treaba nu merge. Și fără măcar trei prieteni, desigur.

10 iulie 2020

„Scurt pe 2”

Se întâmplă lucruri bune la Muzeul Național al Literaturii Române.
Unul dintre ele este noua emisiune „Scurt pe 2”, unde Alina Purcaru și Bogdan-Alexandru Stănescu intră în dialog, în fiecare joi seara, cu scriitori români.
M-a bucurat să fiu prima invitată a emisiunii. Discuția noastră, înregistrată săptămâna trecută și difuzată aseară, poate fi ascultată aici, pe portalul muzeului, culturaindirect.ro. Aștept cu nerăbdare edițiile viitoare.


A apărut zilele trecute și Luchian. Ochii, sufletul, mâna, în colecția Biografii romanțate de la Polirom.


Lectură din Luchian, pe canalul de Youtube al Editurii Polirom, aici.