Hoinăreli

S-a terminat cărțoiul la care citeam, 750 de pagini, cu picătura, de multe după-amieze încoace, și-mi spusesem că atunci când pun cartea în raft mă apuc de treabă șl eu, dar singura treabă de care pot să mă apuc e să mă plimb pe sub streșini, ținând firul de umbră, gândindu-mă tot la poveștile citite, la poveștile trăite. Verile nu mi-au priit niciodată pentru scris, verile sunt pentru citit, hoinărit, diminețile lor mi s-au topit întotdeauna în traduceri - acum nu, nu mai traduc. Hoinăresc cu ochii la curți răcoroase, căutând verdele, petele de lumină și umbra, pe Povernei, pe Căderea Bastiliei, pe alei necunoscute unde zac motani leșinați pe asfalt, și rostogolesc obsesiv un cuvânt, „vâzdoage”, „vâzdoage”, astea-s crăițele, eu le știam de crăițe, ce rău îmi pare că n-am apucat să-i spun cuvântul ăsta, „vâzdoage”, prietenului meu care nu mai trăiește.

 

2 august 2020

Ninge blând în tot orașul

din salcâmul japonez.

(foto: VDN)