29 aprilie 2016
Azi
Era o astfel de zi.
Nepermis de fericită în Vinerea Mare. Albăstrelele și grâul de azi, de la o bătrână din Piața Romană. Lumină, fericire și întuneric mereu dedesubt.
Zi cu jad și rubine.
(Foto VDN)
27 aprilie 2016
Timișoara
Timișoara mi s-a părut mai frumoasă ca oricând. Domnișoara Timișoara a cam terminat cu șantierele și centrul ei arată minunat. Îmi plac statuile noi, piețele, îmi place forfota străduțelor, totul îmi amintește de Sibiul lui 2007, îmi place și că dacă faci un pas în lateral ieși ușor din zarvă (poate fi un pic cam mult, depinde de zi și de dispoziție) și găsești liniște încremenită în ziduri și felinare, acea Timișoară.
Tot astfel, mica mea vacanță a fost ruptă în două. Pe de o parte, zilele însorite, cu lansarea Hibernaliei la Cărturești, cu prieteni, familie și trandafirii Sfântului Gheorghe - Sant Jordi - excelentă seară, organizare perfectă, fericită să ascult lecturi de proză spumoasă și discuții despre poezia de dragoste.
Pe de alta, frigul, ploaia din zilele următoare, dar, dar... casa și grădina părinților, tihna poveștilor în fotoliul copilăriei, cafelele făcute de tata, mâncarea făcută de mama, fotografiile făcute de soră, torsul pisicii și, ca o concluzie a întregii vacanțe de trei zile, florile de vișin scuturate pe masa din grădină, uscate, arse de soare, plouate, dar încă acolo.
(Tudor Crețu, o însemnare despre Hibernalia, aici.)
Tot astfel, mica mea vacanță a fost ruptă în două. Pe de o parte, zilele însorite, cu lansarea Hibernaliei la Cărturești, cu prieteni, familie și trandafirii Sfântului Gheorghe - Sant Jordi - excelentă seară, organizare perfectă, fericită să ascult lecturi de proză spumoasă și discuții despre poezia de dragoste.
Pe de alta, frigul, ploaia din zilele următoare, dar, dar... casa și grădina părinților, tihna poveștilor în fotoliul copilăriei, cafelele făcute de tata, mâncarea făcută de mama, fotografiile făcute de soră, torsul pisicii și, ca o concluzie a întregii vacanțe de trei zile, florile de vișin scuturate pe masa din grădină, uscate, arse de soare, plouate, dar încă acolo.
(Tudor Crețu, o însemnare despre Hibernalia, aici.)
21 aprilie 2016
La Național, birjar, la Național!
„Sfoara”, povestirea mea din volumul „Roșu, roșu, catifea”, a fost azi subiect la Olimpiada de Română, etapa Națională, la clasa a noua. Este un pasaj de la începutul povestirii care se petrece în tren, de analizat alături de un pasaj din „Acceleratul no 17” de Caragiale.
La clasa a zecea este un text de Lucian Dan Teodorovici, la a unsprezecea - de Ștefan Manasia, la a douăsprezecea - de Mircea Cărtărescu, fiecare tot așa, alături de-un text mai vechi.
Sunt emoționată și nu prea știu ce să simt. Dar mă gândesc că elevii ajunși la etapa națională n-au cum să ne urască, nu-i așa? Adică, ei nu sunt chinuiți ca gimnaștii ca să ajungă acolo...
Glumesc, desigur, sunt foarte surprinsă și onorată să ajung pe băncile olimpicilor cu o poveste. Mulțumesc autorului subiectului și mă bucur că nu sunt la bacul de toamnă. Acolo se lasă cu blesteme. :)
Subiectul de clasa a IX-a, aici.
Cele patru subiecte, aici.
La clasa a zecea este un text de Lucian Dan Teodorovici, la a unsprezecea - de Ștefan Manasia, la a douăsprezecea - de Mircea Cărtărescu, fiecare tot așa, alături de-un text mai vechi.
Sunt emoționată și nu prea știu ce să simt. Dar mă gândesc că elevii ajunși la etapa națională n-au cum să ne urască, nu-i așa? Adică, ei nu sunt chinuiți ca gimnaștii ca să ajungă acolo...
Glumesc, desigur, sunt foarte surprinsă și onorată să ajung pe băncile olimpicilor cu o poveste. Mulțumesc autorului subiectului și mă bucur că nu sunt la bacul de toamnă. Acolo se lasă cu blesteme. :)
Subiectul de clasa a IX-a, aici.
Cele patru subiecte, aici.
20 aprilie 2016
Sâmbătă, la Timișoara
Sâmbătă, de Ziua Internațională a Cărții, la Timișoara, o stradă întreagă va fi ocupată de flori, cărți și muzică: Strada Florimund de Mercy. Grație librăriei Cărturești și Asociației Via Rumania Cultura, care organizează Sant Jordi, un festival ca-n Barcelona, unde băieții oferă trandafiri, iar fetele cărți. Voi fi și eu acolo seara, cu Hibernalia și cu câțiva prieteni.
19 aprilie 2016
Greierele și zvâcnirea
Când plimbi toată această amăreală pe străzi - mergând înspre gară, pe sub streșini din care cad hălci de ornamente străvechi, traversând printre șiruri de taxiuri conduse de neoameni cu chip de cartofi, și treci pe lângă prostituate cu pleoape galbene sidefii la amiază, și apoi printre bătrâni cu bagaje, și printre tineri ce mușcă din șaorme și din limba română, iar la capăt privești din toată vâjâiala înainte, către peroane, acolo unde cândva, și-apoi pornești înapoi, pe celălalt drum, prin țigănie o vreme, pe lângă biserici o vreme, spre o casă - te simți deodată pulsând, ești viu, e încă posibilă toată splendida harababură, măreața mizerie, stâng, drept, da, uite că e încă posibil, și asta te face să simți fiorul feroce al fericirii. Și chiar dacă nu durează decât câteva clipe, zvâcnind scurt sub stratul de fiere așa cum tresaltă un greier în iarbă pe sub ștergarul bine întins pentru picnic, pricepi: cum ai mai putea fi fericit fără atâta nefericire?
18 aprilie 2016
Pescărușii - ziua a șaptea
Azi noapte la patru, ea era în cuib. Silueta albă i se putea desluși cu ușurință, deși nu era lună plină.
Sunt aproape sigură că pescărușul cel mare este femela, deși pare bizar - cu ciocul atât de puternic și cu pieptul solid, cu o atitudine mult mai hotărâtă, mai fermă. Și totuși, așa trebuie să fie. Ca la bufnițe.
Dimineața devreme, perechea a stat vreme îndelungată sus, pe marginea hotelului, ținând cuibul aparent gol și întreaga zonă sub supraveghere atentă.
Acum bate un soare puternic, iar ea stă în cuib. Tresaltă respirând greu, ține ciocul deschis, îți vine să arunci lin o umbră peste ea, așa cum ai arunca o pelerină pe umerii unui personaj drag, într-o seară de septembrie.
Cred că în cuib este deja un ou. Dar nu sunt sigură că l-am văzut. Am văzut dimineața niște bucățele de izolație, aduse odată cu ultimele crenguțe - posibil chiar pentru camuflare - iar un ghem gri-verzui, dintr-o margine a cuibului, ar putea fi chiar primul ou. Da, da, am privit acum pescărușul cum se reașază, cu câtă grijă se rotunjește și cum își împinge pieptul exact în mogâldeața aceea gri. Pare să fie un ou! Și-apoi nu mai pare.
Mi se strânge inima, știu că n-ar trebui să mă atașez iarăși așa.
Deja au făcut o umbră din mine.
(Foto VDN)
Sunt aproape sigură că pescărușul cel mare este femela, deși pare bizar - cu ciocul atât de puternic și cu pieptul solid, cu o atitudine mult mai hotărâtă, mai fermă. Și totuși, așa trebuie să fie. Ca la bufnițe.
Dimineața devreme, perechea a stat vreme îndelungată sus, pe marginea hotelului, ținând cuibul aparent gol și întreaga zonă sub supraveghere atentă.
Acum bate un soare puternic, iar ea stă în cuib. Tresaltă respirând greu, ține ciocul deschis, îți vine să arunci lin o umbră peste ea, așa cum ai arunca o pelerină pe umerii unui personaj drag, într-o seară de septembrie.
Cred că în cuib este deja un ou. Dar nu sunt sigură că l-am văzut. Am văzut dimineața niște bucățele de izolație, aduse odată cu ultimele crenguțe - posibil chiar pentru camuflare - iar un ghem gri-verzui, dintr-o margine a cuibului, ar putea fi chiar primul ou. Da, da, am privit acum pescărușul cum se reașază, cu câtă grijă se rotunjește și cum își împinge pieptul exact în mogâldeața aceea gri. Pare să fie un ou! Și-apoi nu mai pare.
Mi se strânge inima, știu că n-ar trebui să mă atașez iarăși așa.
Deja au făcut o umbră din mine.
(Foto VDN)
17 aprilie 2016
Într-un vis verde-kurosawa
Coadă de rândunică, vanesse stacojii, lișițe, rațe, homeleși decojind portocale pe dig, ulii păsărari fluturând pe loc cu privirea pe victimă, haită de câini la umbra copacului, câțiva pescari și fotografi, atât de cald, am coborât, tălpile la început de mlaștină, stuful trosnind, am stat, cântece nemaiauzite vreodată, fericire, trestie, papură, potecă, verde-kurosawa de sfâșiat ziua, drum înapoi, melc.
(Delta Văcărești - Foto VDN)
(Delta Văcărești - Foto VDN)
16 aprilie 2016
„Iarna vrajei noastre”
Teodora Coman scrie despre Hibernalia pe blogul ei.
„Pe straturi de zăpadă veche sau proaspătă, hașurată de umblete și priviri cu finețea unei stampe japoneze, iese din când în când la iveală o prezenţă feminină, locuind într-o scriitură atipică, amestec de scenografie, fabulă, autoficțiune şi poem în proză, cu inserții livrești (Arta de a pierde a lui Beckett) și se reîntâlneşte cu mai vechii ei prieteni din cartea precedentă, Simfonia animalieră – cârtița Dede, hârciogul Ciobi cel posac și ariciul Doinel – în fiecare dintre cele patru microcapitole: Lent et douloreux, Lent et triste, Lent et grave, Lent.
Cam aşa aş descrie Hibernalia. Nu e nevoie de explicaţii, ci de prietenii animalieri, de cana cu lapte, de valiza de carton plină cu zăpadă, de senzaţii interiorizate care te conduc într-o reţea de nervuri şi texturi, niciodată nervi. Pe albul hibernal nu se depun decât urmele esenţiale ale unui poștaș, ale bătrânului care face foc în casa pe jumătate veche, pe jumătate modernă, sau ale unor păsări, toate într-o carte mică, pentru cititori cu mâini blânde, care ştiu să facă din lectură un act de intimitate, pentru cei cu paşi abil exersaţi în strecurarea fără scârţâit pe scările de lemn, în înaintarea pe poteca „eliberată de orice culoare îndrăgită de copii la şcoală”, acoperită de zăpezi succesive, de amintiri sau detalii ivite din ceaţa amortizoare a somnului, din odihnă („- năvală de timp dorit şi aşteptat”) şi din revelațiile inofensive ale singurătăţii.”
Continuarea aici.
***
Și un interviu în Dilema, tot pornind de la Hibernalia.
„Motorul pentru care am scris cartea a fost un anumit moment din final. Mi-am spus: iată cîtă nefericire în atît de amuzanta Simfonie animalieră, iată cîte agresiuni atunci cînd animalele, ființele acelea sînt scoase din lumea lor și aruncate spre teatru, în mulțimi. O, dar cititorul ar trebui să știe ce fericire feroce se află în lumea lor, cînd toate aceste ființe sînt singure, ele cu ele însele! Și îl tot vedeam pe ariciul Doinel, unul dintre protagoniștii Simfoniei, făcînd piruete în cotlonul lui de iarnă, cu brațele ridicate, cu flori în mînă, cîntînd… (...) Dacă în prima simfonie, animalele erau aruncate în lume, așa cum și noi sîntem scoși în lume vrînd-nevrînd, și adesea agresați de ceea ce se întîmplă în jur, în Hibernalia mi-am dorit să retrag totul în interior ca să-i arăt fericiți pe toți, animale și oameni. A rezultat însă o carte sumbră, a pustiului, a așteptării și golului.”
„Pe straturi de zăpadă veche sau proaspătă, hașurată de umblete și priviri cu finețea unei stampe japoneze, iese din când în când la iveală o prezenţă feminină, locuind într-o scriitură atipică, amestec de scenografie, fabulă, autoficțiune şi poem în proză, cu inserții livrești (Arta de a pierde a lui Beckett) și se reîntâlneşte cu mai vechii ei prieteni din cartea precedentă, Simfonia animalieră – cârtița Dede, hârciogul Ciobi cel posac și ariciul Doinel – în fiecare dintre cele patru microcapitole: Lent et douloreux, Lent et triste, Lent et grave, Lent.
Cam aşa aş descrie Hibernalia. Nu e nevoie de explicaţii, ci de prietenii animalieri, de cana cu lapte, de valiza de carton plină cu zăpadă, de senzaţii interiorizate care te conduc într-o reţea de nervuri şi texturi, niciodată nervi. Pe albul hibernal nu se depun decât urmele esenţiale ale unui poștaș, ale bătrânului care face foc în casa pe jumătate veche, pe jumătate modernă, sau ale unor păsări, toate într-o carte mică, pentru cititori cu mâini blânde, care ştiu să facă din lectură un act de intimitate, pentru cei cu paşi abil exersaţi în strecurarea fără scârţâit pe scările de lemn, în înaintarea pe poteca „eliberată de orice culoare îndrăgită de copii la şcoală”, acoperită de zăpezi succesive, de amintiri sau detalii ivite din ceaţa amortizoare a somnului, din odihnă („- năvală de timp dorit şi aşteptat”) şi din revelațiile inofensive ale singurătăţii.”
Continuarea aici.
***
Și un interviu în Dilema, tot pornind de la Hibernalia.
„Motorul pentru care am scris cartea a fost un anumit moment din final. Mi-am spus: iată cîtă nefericire în atît de amuzanta Simfonie animalieră, iată cîte agresiuni atunci cînd animalele, ființele acelea sînt scoase din lumea lor și aruncate spre teatru, în mulțimi. O, dar cititorul ar trebui să știe ce fericire feroce se află în lumea lor, cînd toate aceste ființe sînt singure, ele cu ele însele! Și îl tot vedeam pe ariciul Doinel, unul dintre protagoniștii Simfoniei, făcînd piruete în cotlonul lui de iarnă, cu brațele ridicate, cu flori în mînă, cîntînd… (...) Dacă în prima simfonie, animalele erau aruncate în lume, așa cum și noi sîntem scoși în lume vrînd-nevrînd, și adesea agresați de ceea ce se întîmplă în jur, în Hibernalia mi-am dorit să retrag totul în interior ca să-i arăt fericiți pe toți, animale și oameni. A rezultat însă o carte sumbră, a pustiului, a așteptării și golului.”
15 aprilie 2016
Pescărușii. Ziua a patra
M-am temut că n-o să mai vină. Stătuse pe parapet și se uitase la mine, urcase acolo anume, cu tălpile lui late, cu ochii lui albi, nu se speriase, însă apoi au plecat amândoi, plutind pe lângă turnul bisericii.
În prima seară, la ora opt, pescărușul, el singur, cel care mă privise - sau poate e ea? - revenise doar un pic pe la cuib, apoi urcase în punctul cel mai înalt al terasei, pe o ușiță, pe unde ies oamenii de Anul Nou ca să se uite la arfificii, de acolo a cântat, se întuneca, a plecat. Dimineața devreme a dat o roată prin curte, ca un străin, n-a coborât, a poposit pe un geam, a plecat. În toată ziua a doua nu au venit. M-am temut că n-o să mai vină deloc. Ceva îi speriase. Poate eu. Și m-am jurat că nu mai intervin cu nimic niciodată, când urmăresc boabă de viață sălbatică. Îi aruncasem o bucată de pâine pescărușului mare, asta făcusem, la capătul primei zile. Nu către cuib, ci deoparte, când se plimba pe la colț. Când mă privise curios și urcase pe bordură, aparent prietenos. Am fost ca bolnavă în ziua a doua, așteptându-i așa cum aștepți o scrisoare, un om, o sosire. Întotdeauna o așteptare îți amintește de alta. Uitându-mă întruna la cuibul neterminat și pustiu, la florile galbene, la ramurile înalte ale dudului, m-am gândit c-am greșit, vrând să fac bine i-am alungat. Nimic. Unde sunteți? Sunteți undeva. Nu aici.
Și deodată, când ziua a doua deja se sfârșise, seara târziu, pe la opt, au apărut amândoi, au stat prudenți o vreme pe blocul de alături, apoi au coborât și, cu o febrilitate uluitoare, au construit, au cărat frunze, mușchi, crengi, lipa-lipa, cam jumătate de oră, până s-a întunecat de-a binelea. Ieri dimineața devreme, la fel. Asta fac pescărușii, vin doar dimineața și seara, când lumea-i albastră, iar cât e ziua de lungă dispar, dar nu e ca și cum ar dispărea de tot, fiindcă sunt ei undeva, în lumea lor, acolo unde se scriu scrisori, unde sunt ape, pești, bucăți inofensive de pâine.
Doar în prima zi, când au pus temelia, au lucrat ore în șir, până-n prânz.
Citesc despre ei. Și îmi place să aflu că pot bea și apă sărată, au o glandă care îi ajută să elimine sarea pe la ochi. Că puii vor fi pestriți vreme de vreo patru ani - ah, ieri venise cu ei și puiul de anul trecut, se uita la ei cum fac cuib, „o s-avem frățiori”, „behave yourself și ține distanța!” Că unii au fost văzuți folosind instrumente - pescuind cărășei aurii cu o bucată de pâine. Că masculul și femela sunt identici, doar că unu-i mai mare, unele articole zic hotărât că femela - ca la bufnițe - altele zic ba masculii, altele zic vezi-ți tu de treaba ta că n-ai cum să știi, doar dacă îi observi bine, bine, e după obiceiuri. În engleză, pescărușa e găină. Eu văd cum cel mare turtește cuibul cu pieptul și cotocodăcește. Astăzi a adus și o floare galbenă-n cuib.
Cu muncă și cu cuib, tot înainte, împreună. Aș vrea să învăț de la ei, sprijinind zi de zi și biroul și rama ferestrei, cum să mă dau jos din roata mea proprie, cum să ajung și eu iarăși măcar o parte din zi în lumea în care.
E gol acum, când scriu despre păsări. Însă știu sigur că diseară vor reveni. Iar asta, să știi că la capătul așteptării există sosire, e un lucru mic foarte mare.
(Foto VDN)
Traduc a patra carte pentru copii.
Prima a fost cu niște lebede care își fac cuib, iar unul dintre pui n-are glas.
A doua, cu o fetiță care își pierde părinții - și grădina, dar în cele din urmă își face altă grădină.
A treia, cu Alice și pârș în țara minunilor.
A patra este cu un băiețel născut de Crăciun, care devine... șșș. E aproape gata.
În prima seară, la ora opt, pescărușul, el singur, cel care mă privise - sau poate e ea? - revenise doar un pic pe la cuib, apoi urcase în punctul cel mai înalt al terasei, pe o ușiță, pe unde ies oamenii de Anul Nou ca să se uite la arfificii, de acolo a cântat, se întuneca, a plecat. Dimineața devreme a dat o roată prin curte, ca un străin, n-a coborât, a poposit pe un geam, a plecat. În toată ziua a doua nu au venit. M-am temut că n-o să mai vină deloc. Ceva îi speriase. Poate eu. Și m-am jurat că nu mai intervin cu nimic niciodată, când urmăresc boabă de viață sălbatică. Îi aruncasem o bucată de pâine pescărușului mare, asta făcusem, la capătul primei zile. Nu către cuib, ci deoparte, când se plimba pe la colț. Când mă privise curios și urcase pe bordură, aparent prietenos. Am fost ca bolnavă în ziua a doua, așteptându-i așa cum aștepți o scrisoare, un om, o sosire. Întotdeauna o așteptare îți amintește de alta. Uitându-mă întruna la cuibul neterminat și pustiu, la florile galbene, la ramurile înalte ale dudului, m-am gândit c-am greșit, vrând să fac bine i-am alungat. Nimic. Unde sunteți? Sunteți undeva. Nu aici.
Și deodată, când ziua a doua deja se sfârșise, seara târziu, pe la opt, au apărut amândoi, au stat prudenți o vreme pe blocul de alături, apoi au coborât și, cu o febrilitate uluitoare, au construit, au cărat frunze, mușchi, crengi, lipa-lipa, cam jumătate de oră, până s-a întunecat de-a binelea. Ieri dimineața devreme, la fel. Asta fac pescărușii, vin doar dimineața și seara, când lumea-i albastră, iar cât e ziua de lungă dispar, dar nu e ca și cum ar dispărea de tot, fiindcă sunt ei undeva, în lumea lor, acolo unde se scriu scrisori, unde sunt ape, pești, bucăți inofensive de pâine.
Doar în prima zi, când au pus temelia, au lucrat ore în șir, până-n prânz.
Citesc despre ei. Și îmi place să aflu că pot bea și apă sărată, au o glandă care îi ajută să elimine sarea pe la ochi. Că puii vor fi pestriți vreme de vreo patru ani - ah, ieri venise cu ei și puiul de anul trecut, se uita la ei cum fac cuib, „o s-avem frățiori”, „behave yourself și ține distanța!” Că unii au fost văzuți folosind instrumente - pescuind cărășei aurii cu o bucată de pâine. Că masculul și femela sunt identici, doar că unu-i mai mare, unele articole zic hotărât că femela - ca la bufnițe - altele zic ba masculii, altele zic vezi-ți tu de treaba ta că n-ai cum să știi, doar dacă îi observi bine, bine, e după obiceiuri. În engleză, pescărușa e găină. Eu văd cum cel mare turtește cuibul cu pieptul și cotocodăcește. Astăzi a adus și o floare galbenă-n cuib.
Cu muncă și cu cuib, tot înainte, împreună. Aș vrea să învăț de la ei, sprijinind zi de zi și biroul și rama ferestrei, cum să mă dau jos din roata mea proprie, cum să ajung și eu iarăși măcar o parte din zi în lumea în care.
E gol acum, când scriu despre păsări. Însă știu sigur că diseară vor reveni. Iar asta, să știi că la capătul așteptării există sosire, e un lucru mic foarte mare.
(Foto VDN)
Traduc a patra carte pentru copii.
Prima a fost cu niște lebede care își fac cuib, iar unul dintre pui n-are glas.
A doua, cu o fetiță care își pierde părinții - și grădina, dar în cele din urmă își face altă grădină.
A treia, cu Alice și pârș în țara minunilor.
A patra este cu un băiețel născut de Crăciun, care devine... șșș. E aproape gata.
13 aprilie 2016
The „Iu, hu, hu” Lonely Song
Era o astfel de zi.
Și știam că undeva, nu foarte departe, oamenii se războiesc la grămadă cu orice le iese în cale - și nu neapărat calea lor, nu a lor. Dacă le iese în cale un câine, se luptă toți cu un câine, dar dacă le iese în cale un negru, se luptă cu un negru, dacă le iese în cale o groapă, se luptă cu o groapă, și dacă le iese în cale o cale, se luptă cu calea. Prea mulți oameni pentru un singur câine, un negru, o groapă, o cale. Ați uitat ce vă doare, ce vă bucură, ce vă face flămânzi, ce vă satură, pe voi, ce vă face să râdeți, ce vă face să plângeți, să sughițați, să vă scărpinați, să cântați, desprinși de ciorchine, așa cum vă vine, să oftați, să cădeți, să vă ușurați și apoi să vă ștergeți, să fluierați, să chiuiți, iu, hu, hu - cu tristețe, așa, mai vioi, prăbușiți înăuntru sau înnebuniți de plăcere, pe o singură voce.
(Foto și muzică: VDN)
12 aprilie 2016
Pescărușii. Prima zi
Uluitor de mare și alb, cu cioc galben încovoiat la vârf, mă privește câteva secunde lungi printre perdele, cu ochii săi albi, ireali, apoi zboară.
Pescărușul pe pervaz.
De câteva zile, câte un pescăruș dădea roată jos, nefiresc de jos, plutea pe lângă ferestre. Ieri m-am uitat lung după unul din pragul ușii, am tresărit, ce aproape a trecut, a cotit și a venit înapoi chiar când oftam după el, s-a așezat la geam cu fața încoace, s-a uitat în casă, am înaintat un pas, mă privea țintă, pe deasupra copacului meu de jad, înalt, puternic, statuie. Ce apariție! Pasărea asta, văzută de-aproape, e o minune înflorită în detalii. Ce ochi, ce cioc, ce culori! Toată seara am plutit în bucuria întâlnirii.
În dimineața asta, devreme, am văzut surpriza: pescărușii au început să își facă cuib sub fereastră, pe terasa clădirii de vizavi, lângă parapet. Au lucrat la cuib câteva ore. Pescărușul și pescărușa au penaj identic, el este doar mai mare - și știu că el m-a vizitat ieri după-amiază, era atât de mare și alb văzut ochi în ochi, cu totul altfel decât pasărea zărită în zbor.
Cuibul. Și el și ea adună frunze moarte și crenguțe strânse în adâncitura de la marginea terasei, le aduc la pas, în cioc, le depozitează în locul unde va fi cuibul, drum după drum, iar după fiecare transport presează cu tălpile și cu pieptul lor locul. În trei ore s-a alcătuit deja o bază frumoasă. E un loc ferit de crengile unui copac și sunt și niște flori galbene fine, înalte, asemănătoare cu rapița. Păsările dispar doar câte puțin, pe rând, probabil ca să mănânce. Însă în primele două ore au lucrat neîncetat, fără absență. Acum plecaseră ambele, am crezut că au încheiat construcția pe ziua de azi - îmi amintesc că guguștiucii de la Sibiu construiau doar dimineața. Dar iată că pescărușul mascul tocmai a revenit cât timp am notat eu toate astea, cară frunze și tasează de zor cu pieptul locul unde își vor depune ouăle. Vor fi poate doi pui. Vor crește câteva săptămâni pe lângă părinți, vor avea penaj cu pistrui. Vor trebui feriți de ciori și de ulii. Sunt fericită. Mi-era așa de dor de bradul de acasă și nu înțelegeam nici unde au dispărut deodată toți pescărușii de pe ape, de câteva zile încoace. Ce privilegiu. Mă tem să mă bucur prea tare. Începe o luptă aici, sub ferestre.
Cât de stângaci e deodată vechiul meu aparat de fotografiat - cel bun, cel care atât m-a slujit - când vine vorba de păsări. Mi-ar trebui altul anume pentru ele, cu un zoom cel puțin de trei ori mai puternic. Mă ajută la observație un binoclu, dar tot ce văd prin el dispare cum apare. Îmi amintesc că mi-am cumpărat primul aparat foto mai bun când apăruse familia de bufnițe la Sibiu, să fie poate vreo treisprezece ani de atunci. N-am apucat să le mai fac nici o fotografie. Puii învățaseră să zboare, îi auzeam tot mai departe în fiecare zi.
Pescărușul apare la geam exact în ziua în care ceva tresare, vălul alunecă un pic la o parte, povestea mi se pare iarăși posibilă. Notez asta, e important să nu uit. Poate a fost doar ploaia, dar poate că nu.
„Unde ești?”
(Foto VDN)
Pescărușul pe pervaz.
De câteva zile, câte un pescăruș dădea roată jos, nefiresc de jos, plutea pe lângă ferestre. Ieri m-am uitat lung după unul din pragul ușii, am tresărit, ce aproape a trecut, a cotit și a venit înapoi chiar când oftam după el, s-a așezat la geam cu fața încoace, s-a uitat în casă, am înaintat un pas, mă privea țintă, pe deasupra copacului meu de jad, înalt, puternic, statuie. Ce apariție! Pasărea asta, văzută de-aproape, e o minune înflorită în detalii. Ce ochi, ce cioc, ce culori! Toată seara am plutit în bucuria întâlnirii.
În dimineața asta, devreme, am văzut surpriza: pescărușii au început să își facă cuib sub fereastră, pe terasa clădirii de vizavi, lângă parapet. Au lucrat la cuib câteva ore. Pescărușul și pescărușa au penaj identic, el este doar mai mare - și știu că el m-a vizitat ieri după-amiază, era atât de mare și alb văzut ochi în ochi, cu totul altfel decât pasărea zărită în zbor.
Cuibul. Și el și ea adună frunze moarte și crenguțe strânse în adâncitura de la marginea terasei, le aduc la pas, în cioc, le depozitează în locul unde va fi cuibul, drum după drum, iar după fiecare transport presează cu tălpile și cu pieptul lor locul. În trei ore s-a alcătuit deja o bază frumoasă. E un loc ferit de crengile unui copac și sunt și niște flori galbene fine, înalte, asemănătoare cu rapița. Păsările dispar doar câte puțin, pe rând, probabil ca să mănânce. Însă în primele două ore au lucrat neîncetat, fără absență. Acum plecaseră ambele, am crezut că au încheiat construcția pe ziua de azi - îmi amintesc că guguștiucii de la Sibiu construiau doar dimineața. Dar iată că pescărușul mascul tocmai a revenit cât timp am notat eu toate astea, cară frunze și tasează de zor cu pieptul locul unde își vor depune ouăle. Vor fi poate doi pui. Vor crește câteva săptămâni pe lângă părinți, vor avea penaj cu pistrui. Vor trebui feriți de ciori și de ulii. Sunt fericită. Mi-era așa de dor de bradul de acasă și nu înțelegeam nici unde au dispărut deodată toți pescărușii de pe ape, de câteva zile încoace. Ce privilegiu. Mă tem să mă bucur prea tare. Începe o luptă aici, sub ferestre.
Cât de stângaci e deodată vechiul meu aparat de fotografiat - cel bun, cel care atât m-a slujit - când vine vorba de păsări. Mi-ar trebui altul anume pentru ele, cu un zoom cel puțin de trei ori mai puternic. Mă ajută la observație un binoclu, dar tot ce văd prin el dispare cum apare. Îmi amintesc că mi-am cumpărat primul aparat foto mai bun când apăruse familia de bufnițe la Sibiu, să fie poate vreo treisprezece ani de atunci. N-am apucat să le mai fac nici o fotografie. Puii învățaseră să zboare, îi auzeam tot mai departe în fiecare zi.
Pescărușul apare la geam exact în ziua în care ceva tresare, vălul alunecă un pic la o parte, povestea mi se pare iarăși posibilă. Notez asta, e important să nu uit. Poate a fost doar ploaia, dar poate că nu.
„Unde ești?”
(Foto VDN)
9 aprilie 2016
Fără bătrânețe și fără de moarte
Zile cu basme luminoase și sumbre.
După câteva basme ale Fraților Grimm, care mă trimit în lumina primelor seri cu povești spuse de mama înainte ca eu să știu să citesc (există fir de aur? există? și cum, mai explică-mi, și spiridușii ce sunt, cum să fac să vină unul noaptea și-aici?), ajung la basmele lui Ispirescu.
Iubeam mult cartea asta când eram mică, chiar ediția asta cu care stau acum seara în pat, cu foaia nu galbenă, ci aproape maro, cu cotorul scrâșnind periculos, fărâmițându-mi-se în brațe, cu literă mică, fără desene, groasă de aproape cinci sute de pagini. Îmi amintesc că mă atrăgeau niște lucruri bizare și greu de înțeles, care nu apăreau în alte cărți. Era multă tristețe acolo și erau taine despre care altfel nu îmi vorbea nimeni, era și dragoste, era și violență și moarte, și un ceva ca un fior dincolo de toate cuvintele. Îl caut. Îl găsesc.
Acum mă întreb dacă era pentru copii cartea asta - era - și dacă mai este acum, când totul se ambalează în culori grețos de frumoase, totu-i vis, armonie, minciună corectă, a murit până și moartea. Mintea mea de atunci, curată și însetată, primea uluită toate grozăviile acestea, pe care abia acum le pricep și le văd, dar pe care și-atunci le simțeam, le amușinam, le adunam, mi le puneam în bagaj. Și iarăși spun că putem să uităm c-am citit ceea ce doar credem că am citit înainte de douăzeci, chiar treizeci de ani. Recitiți acum un basm de Ispirescu, înainte sau după „Doamna Bovary”.
Mă amuțește finalul de la „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, câtă lumină atâta umbră îmi aruncă veioza pe cearșaf, e atâta durere în locurile dispărute, atâta actuală durere în pădurile preschimbate în câmpii într-un răstimp de sute de ani, în tărâmurile de basm transformate-n orașe. Deodată, basmul e despre acum, e despre mine și tine. „Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii”. Și „cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile?”. Și bătrânețea, timpul vârstelor vuind în timpi diferiți, și palatele dărâmate, năpădite de buruieni, lacrimile și glasul morții uscate, palma morții, țărâna.
Apoi citesc un pic despre viața lui Ispirescu, ea un basm toată, o călătorie cu mic și cu mare, coborâș și urcuș. Căci basmele populare nu-s cu roz și sclipici, nu curg pe muzică de desen animat, la fel cum nici viața, ci în ritmuri sumbre, chiar grave, și nici n-au finaluri fericite și intens retușate. Nimic pe pământ nu e fără bătrânețe și fără de moarte. Nu le ștergeți din povești. Cine îi va mai înarma pe copii - și astfel pe oameni - cu basme adevărate, cu ce se vor mai lupta ei în grozăvia care le stă mereu înainte, gheonoaie flămândă, dacă fiecare paloș din poveste va fi doar un prăpădit de baton de ciocolată blegit pe-un pervaz unde soarele bate prin termopane închise ermetic și nici musca aia care va pătrunde cumva nu va zice decât numai de bine?
După câteva basme ale Fraților Grimm, care mă trimit în lumina primelor seri cu povești spuse de mama înainte ca eu să știu să citesc (există fir de aur? există? și cum, mai explică-mi, și spiridușii ce sunt, cum să fac să vină unul noaptea și-aici?), ajung la basmele lui Ispirescu.
Iubeam mult cartea asta când eram mică, chiar ediția asta cu care stau acum seara în pat, cu foaia nu galbenă, ci aproape maro, cu cotorul scrâșnind periculos, fărâmițându-mi-se în brațe, cu literă mică, fără desene, groasă de aproape cinci sute de pagini. Îmi amintesc că mă atrăgeau niște lucruri bizare și greu de înțeles, care nu apăreau în alte cărți. Era multă tristețe acolo și erau taine despre care altfel nu îmi vorbea nimeni, era și dragoste, era și violență și moarte, și un ceva ca un fior dincolo de toate cuvintele. Îl caut. Îl găsesc.
Acum mă întreb dacă era pentru copii cartea asta - era - și dacă mai este acum, când totul se ambalează în culori grețos de frumoase, totu-i vis, armonie, minciună corectă, a murit până și moartea. Mintea mea de atunci, curată și însetată, primea uluită toate grozăviile acestea, pe care abia acum le pricep și le văd, dar pe care și-atunci le simțeam, le amușinam, le adunam, mi le puneam în bagaj. Și iarăși spun că putem să uităm c-am citit ceea ce doar credem că am citit înainte de douăzeci, chiar treizeci de ani. Recitiți acum un basm de Ispirescu, înainte sau după „Doamna Bovary”.
Mă amuțește finalul de la „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, câtă lumină atâta umbră îmi aruncă veioza pe cearșaf, e atâta durere în locurile dispărute, atâta actuală durere în pădurile preschimbate în câmpii într-un răstimp de sute de ani, în tărâmurile de basm transformate-n orașe. Deodată, basmul e despre acum, e despre mine și tine. „Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii”. Și „cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile?”. Și bătrânețea, timpul vârstelor vuind în timpi diferiți, și palatele dărâmate, năpădite de buruieni, lacrimile și glasul morții uscate, palma morții, țărâna.
Apoi citesc un pic despre viața lui Ispirescu, ea un basm toată, o călătorie cu mic și cu mare, coborâș și urcuș. Căci basmele populare nu-s cu roz și sclipici, nu curg pe muzică de desen animat, la fel cum nici viața, ci în ritmuri sumbre, chiar grave, și nici n-au finaluri fericite și intens retușate. Nimic pe pământ nu e fără bătrânețe și fără de moarte. Nu le ștergeți din povești. Cine îi va mai înarma pe copii - și astfel pe oameni - cu basme adevărate, cu ce se vor mai lupta ei în grozăvia care le stă mereu înainte, gheonoaie flămândă, dacă fiecare paloș din poveste va fi doar un prăpădit de baton de ciocolată blegit pe-un pervaz unde soarele bate prin termopane închise ermetic și nici musca aia care va pătrunde cumva nu va zice decât numai de bine?
6 aprilie 2016
Zi cu lalele, lișiță și rață mandarin
Anul trecut, am descoperit o lișiță în plimbările mele, pe Dâmbovița, rătăcită singură undeva dincolo de un pod sau poate anume retrasă din ceea ce trebuie să fie, undeva, lumea ei. Ce apariție bizară. Mai târziu am văzut și perechea de rațe mandarin. Peste iarnă, au dispărut toate. Acum văd că au revenit lișița și rața, fetița. Rățoiul cel viu colorat din păcate nu mai este. Mi-a plăcut să le văd împreună, singure fiecare într-o lume atât de străină, ținând cumva aproape una de alta. Nu pescăruși și nu rațe sălbatice. Sirene de pompieri și ambulanțe, încolo și-ncoace. M-am uitat mult timp la ele, nu mai era pe mal decât un pescar, rața este prietenoasă, se apropie, lișița nu, însă ea face niște tumbe prin apă, dispare lăsând cercuri uriașe în urmă, apoi apare un pic mai departe, cu spinarea scânteind, plină de perle. Aș fi vrut să văd cum iese pe mal, să-i admir picioroangele fabuloase văzute numai prin poze. Dar n-a ieșit. I-am zărit însă inelul verde de la picior. Îmi face bine prezența acestor păsări atât de aproape de casă, am un loc unde să mă duc când nu am unde mă duce. Gândul că mă alătur lor în acest tablou practic invizibil din centrul orașului, unde vâjâie-n grabă lumea, fără să știe nimeni de noi trei, încremenite într-un timp doar al nostru, păsări și un alt fel de om, mă ajută. Trag o linie între mine și lișiță, între lișiță și rața mandarin, între rață și mine. Apoi înscriu triunghiul ăsta mobil într-un cerc. Obosită.
(Foto: VDN)
(Foto: VDN)
Un infinit evantai evanescent
Mă gândesc la frumusețea de neposedat.
Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.
Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.
Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel – iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.
(Pentru Prăvălia culturală - aprilie - Frumusețea)
Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.
Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.
Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel – iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.
(Pentru Prăvălia culturală - aprilie - Frumusețea)
1 aprilie 2016
Pârșul sforăind
În Alice în Țara Minunilor, la masă cu Pălărierul și Iepurele de Martie stă un Pârș. Acest biet animal care doarme și e folosit pe post de pernuță pentru coate a apărut în traducerile de la noi ba Bursuc, ba Hârciog, deși este cât se poate de clar că-i un pârș (dormouse). Nu pot să pricep de ce. Pârșul este destul de cunoscut (și îndrăgit!) și la noi, apărea într-o carte pentru copii cu animale din pădurile României încă din anii '70. Și ar fi fost și mai cunoscut dacă traducătorii ar fi respectat alegerea lui Lewis Carroll.
Nu pot pricepe de ce animalele și plantele au parte de atât de multe nedreptăți în cărțile traduse la noi. Ele sunt deosebit de importante pentru un scriitor, alese adesea pentru anumite trăsături (cum ar fi aici, probabil, faptul că pârșul este un campion al hibernării, somnoros șef) și cred că autorii ar fi extrem de nefericiți să știe că au pus într-un rol o ființă și partitura e preluată de o alta, foarte aproximativă.
Cum ar fi să mă trezesc cu un porc spinos în locul ariciului Doinel, zău? Să mă pomenesc cu vreun animălete care nu e rezistent la toxine și la otrava mătrăgunii, nu are înfățișarea neschimbată de 15 milioane de ani, nu vede culorile și nu are cinci degete, dintre care primul și ultimul mai scurte, nu are auzul atât de fin, nu sforăie și nu i se lungește nasul când se face ghem? Nimic, nimic nu e întâmplător în alegerea unui animal într-o poveste.
În numele tuturor pârșilor din lume și-al iubitorilor pârșilor, mari și mici, eu fiind cel mai mare dintre ei, pârșomaniacă de-a dreptul, azi simt că i-am făcut dreptate somnorosului. O dreptate foarte mică, într-o carte cu multe ilustrații și un text prescurtat. O dreptate de pârș.
La care adaug aici un adorabil pârș sforăind într-o palmă de om. În dosarul meu de bucăți muzicale favorite, pârșul acesta își cântă somnul dulce, cu pumnișori tremurați, între un Șostakovici și o Kate Bush.
Lăsați pârșii să vină la copii!
Nu pot pricepe de ce animalele și plantele au parte de atât de multe nedreptăți în cărțile traduse la noi. Ele sunt deosebit de importante pentru un scriitor, alese adesea pentru anumite trăsături (cum ar fi aici, probabil, faptul că pârșul este un campion al hibernării, somnoros șef) și cred că autorii ar fi extrem de nefericiți să știe că au pus într-un rol o ființă și partitura e preluată de o alta, foarte aproximativă.
Cum ar fi să mă trezesc cu un porc spinos în locul ariciului Doinel, zău? Să mă pomenesc cu vreun animălete care nu e rezistent la toxine și la otrava mătrăgunii, nu are înfățișarea neschimbată de 15 milioane de ani, nu vede culorile și nu are cinci degete, dintre care primul și ultimul mai scurte, nu are auzul atât de fin, nu sforăie și nu i se lungește nasul când se face ghem? Nimic, nimic nu e întâmplător în alegerea unui animal într-o poveste.
În numele tuturor pârșilor din lume și-al iubitorilor pârșilor, mari și mici, eu fiind cel mai mare dintre ei, pârșomaniacă de-a dreptul, azi simt că i-am făcut dreptate somnorosului. O dreptate foarte mică, într-o carte cu multe ilustrații și un text prescurtat. O dreptate de pârș.
La care adaug aici un adorabil pârș sforăind într-o palmă de om. În dosarul meu de bucăți muzicale favorite, pârșul acesta își cântă somnul dulce, cu pumnișori tremurați, între un Șostakovici și o Kate Bush.
Lăsați pârșii să vină la copii!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)