Sunt aproape sigură că pescărușul cel mare este femela, deși pare bizar - cu ciocul atât de puternic și cu pieptul solid, cu o atitudine mult mai hotărâtă, mai fermă. Și totuși, așa trebuie să fie. Ca la bufnițe.
Dimineața devreme, perechea a stat vreme îndelungată sus, pe marginea hotelului, ținând cuibul aparent gol și întreaga zonă sub supraveghere atentă.
Acum bate un soare puternic, iar ea stă în cuib. Tresaltă respirând greu, ține ciocul deschis, îți vine să arunci lin o umbră peste ea, așa cum ai arunca o pelerină pe umerii unui personaj drag, într-o seară de septembrie.
Cred că în cuib este deja un ou. Dar nu sunt sigură că l-am văzut. Am văzut dimineața niște bucățele de izolație, aduse odată cu ultimele crenguțe - posibil chiar pentru camuflare - iar un ghem gri-verzui, dintr-o margine a cuibului, ar putea fi chiar primul ou. Da, da, am privit acum pescărușul cum se reașază, cu câtă grijă se rotunjește și cum își împinge pieptul exact în mogâldeața aceea gri. Pare să fie un ou! Și-apoi nu mai pare.
Mi se strânge inima, știu că n-ar trebui să mă atașez iarăși așa.
Deja au făcut o umbră din mine.
(Foto VDN)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu