Un infinit evantai evanescent

Mă gândesc la frumusețea de neposedat.

Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.

Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.

Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel – iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.


(Pentru Prăvălia culturală - aprilie - Frumusețea)