După câteva basme ale Fraților Grimm, care mă trimit în lumina primelor seri cu povești spuse de mama înainte ca eu să știu să citesc (există fir de aur? există? și cum, mai explică-mi, și spiridușii ce sunt, cum să fac să vină unul noaptea și-aici?), ajung la basmele lui Ispirescu.
Iubeam mult cartea asta când eram mică, chiar ediția asta cu care stau acum seara în pat, cu foaia nu galbenă, ci aproape maro, cu cotorul scrâșnind periculos, fărâmițându-mi-se în brațe, cu literă mică, fără desene, groasă de aproape cinci sute de pagini. Îmi amintesc că mă atrăgeau niște lucruri bizare și greu de înțeles, care nu apăreau în alte cărți. Era multă tristețe acolo și erau taine despre care altfel nu îmi vorbea nimeni, era și dragoste, era și violență și moarte, și un ceva ca un fior dincolo de toate cuvintele. Îl caut. Îl găsesc.
Acum mă întreb dacă era pentru copii cartea asta - era - și dacă mai este acum, când totul se ambalează în culori grețos de frumoase, totu-i vis, armonie, minciună corectă, a murit până și moartea. Mintea mea de atunci, curată și însetată, primea uluită toate grozăviile acestea, pe care abia acum le pricep și le văd, dar pe care și-atunci le simțeam, le amușinam, le adunam, mi le puneam în bagaj. Și iarăși spun că putem să uităm c-am citit ceea ce doar credem că am citit înainte de douăzeci, chiar treizeci de ani. Recitiți acum un basm de Ispirescu, înainte sau după „Doamna Bovary”.
Mă amuțește finalul de la „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, câtă lumină atâta umbră îmi aruncă veioza pe cearșaf, e atâta durere în locurile dispărute, atâta actuală durere în pădurile preschimbate în câmpii într-un răstimp de sute de ani, în tărâmurile de basm transformate-n orașe. Deodată, basmul e despre acum, e despre mine și tine. „Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii”. Și „cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile?”. Și bătrânețea, timpul vârstelor vuind în timpi diferiți, și palatele dărâmate, năpădite de buruieni, lacrimile și glasul morții uscate, palma morții, țărâna.
Apoi citesc un pic despre viața lui Ispirescu, ea un basm toată, o călătorie cu mic și cu mare, coborâș și urcuș. Căci basmele populare nu-s cu roz și sclipici, nu curg pe muzică de desen animat, la fel cum nici viața, ci în ritmuri sumbre, chiar grave, și nici n-au finaluri fericite și intens retușate. Nimic pe pământ nu e fără bătrânețe și fără de moarte. Nu le ștergeți din povești. Cine îi va mai înarma pe copii - și astfel pe oameni - cu basme adevărate, cu ce se vor mai lupta ei în grozăvia care le stă mereu înainte, gheonoaie flămândă, dacă fiecare paloș din poveste va fi doar un prăpădit de baton de ciocolată blegit pe-un pervaz unde soarele bate prin termopane închise ermetic și nici musca aia care va pătrunde cumva nu va zice decât numai de bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu