Timișoara

Timișoara mi s-a părut mai frumoasă ca oricând. Domnișoara Timișoara a cam terminat cu șantierele și centrul ei arată minunat. Îmi plac statuile noi, piețele, îmi place forfota străduțelor, totul îmi amintește de Sibiul lui 2007, îmi place și că dacă faci un pas în lateral ieși ușor din zarvă (poate fi un pic cam mult, depinde de zi și de dispoziție) și găsești liniște încremenită în ziduri și felinare, acea Timișoară.
Tot astfel, mica mea vacanță a fost ruptă în două. Pe de o parte, zilele însorite, cu lansarea Hibernaliei la Cărturești, cu prieteni, familie și trandafirii Sfântului Gheorghe - Sant Jordi - excelentă seară, organizare perfectă, fericită să ascult lecturi de proză spumoasă și discuții despre poezia de dragoste.
Pe de alta, frigul, ploaia din zilele următoare, dar, dar... casa și grădina părinților, tihna poveștilor în fotoliul copilăriei, cafelele făcute de tata, mâncarea făcută de mama, fotografiile făcute de soră, torsul pisicii și, ca o concluzie a întregii vacanțe de trei zile, florile de vișin scuturate pe masa din grădină, uscate, arse de soare, plouate, dar încă acolo.

(Tudor Crețu, o însemnare despre Hibernalia, aici.)