Zi cu lalele, lișiță și rață mandarin

Anul trecut, am descoperit o lișiță în plimbările mele, pe Dâmbovița, rătăcită singură undeva dincolo de un pod sau poate anume retrasă din ceea ce trebuie să fie, undeva, lumea ei. Ce apariție bizară. Mai târziu am văzut și perechea de rațe mandarin. Peste iarnă, au dispărut toate. Acum văd că au revenit lișița și rața, fetița. Rățoiul cel viu colorat din păcate nu mai este. Mi-a plăcut să le văd împreună, singure fiecare într-o lume atât de străină, ținând cumva aproape una de alta. Nu pescăruși și nu rațe sălbatice. Sirene de pompieri și ambulanțe, încolo și-ncoace. M-am uitat mult timp la ele, nu mai era pe mal decât un pescar, rața este prietenoasă, se apropie, lișița nu, însă ea face niște tumbe prin apă, dispare lăsând cercuri uriașe în urmă, apoi apare un pic mai departe, cu spinarea scânteind, plină de perle. Aș fi vrut să văd cum iese pe mal, să-i admir picioroangele fabuloase văzute numai prin poze. Dar n-a ieșit. I-am zărit însă inelul verde de la picior. Îmi face bine prezența acestor păsări atât de aproape de casă, am un loc unde să mă duc când nu am unde mă duce. Gândul că mă alătur lor în acest tablou practic invizibil din centrul orașului, unde vâjâie-n grabă lumea, fără să știe nimeni de noi trei, încremenite într-un timp doar al nostru, păsări și un alt fel de om, mă ajută. Trag o linie între mine și lișiță, între lișiță și rața mandarin, între rață și mine. Apoi înscriu triunghiul ăsta mobil într-un cerc. Obosită.

(Foto: VDN)