Alergam ca un câine fără lesă spre locul verde unde se varsă râul Sava în Dunăre, în prima dimineață liberă, singură, prin Belgrad. M-am oprit în parcul fortăreței, în Kalemegdan, fericită de regăsire: iată locul cunoscut, aici este.
Coboram spre zidurile cetății când m-am oprit cu privirea pe un chioșc - mi-era cunoscut. Era chioșcul unde citiserăm noi poveștile noastre într-o noapte, destul de târziu, la festivalul Kikinda Short Story, acum o mulțime de ani. Ziua, chioșcul pustiu, verdele dimprejur - nimic din noaptea de acum unsprezece ani, și totuși senzația nopții prezentă: citisem o povestire foarte scurtă, cu un câine și un corb, ceva disperare înăbușită acolo, o iubire pierdută.
Am continuat să mă plimb. Scările, zidurile, Dunărea și râul vărsându-se-n fluviu, păsări, vapoare. Doi fluturi albi, năuciți în ziua caldă de toamnă de-un fir de mentă sălbatică, înflorită, nu se fereau de mine deloc. Șervețelul în mână. Veverițe pe alei. Voci de români. Copii cu veste colorate, fosforescente, aduși cu clasa în parc. Am traversat parcul de-a lungul, ca să ies pe la capăt și să mă duc prin oraș, pe pietonală, să mă uit la clădiri și la buticuri simpatice, cu „Hleb & Kifle” scris cu alb pe siglele negre. Am auzit un fluierat. Cineva fluiera iar și iar, foarte înalt și strident - am văzut, era un bărbat cu păr alb, dar câinele pe care părea să îl cheme era aproape de el, la doar câțiva metri. Ce făceau? M-am apropiat.
Câinele a venit primul la mine. Apoi a venit omul. „I'm looking for my dog. Have you seen it? E un câine ca ăsta, tot un husky, dar mai mic. E fiică-sa. Întotdeauna când pornim spre casă aia mică fuge ca apucata, nu știu unde este.” Mângâiam husky-ul mare pe bot. Nu, alt husky nu văzusem nici eu. Am pornit spre pietonală. M-am mai uitat în urmă. Bărbatul fluiera, fluiera. Câinele-mamă se uita după mine.
Am traversat, am mers binișor, o stradă, altă stradă, am cotit, am privit înapoi spre hotelul unde stătusem în ultima vacanță posibilă, chiar înainte de pandemie, înainte de rău, m-am întors cu spatele și, urcând pe strada asta familiară, străbătută de-atâtea ori pe atunci, am văzut în față un husky. Nu chiar pui. Un cățelandru (o cățelandră?) cu ham, fără lesă. Alerga bezmetică. S-a oprit la o poartă, a început să-mi ceară să-i deschid. Uite, acolo, interfon, ușă, clanță. Scârțâia, zgâria, tot cerea. Am stat cu ea, i-am vorbit, i-am zis că o caută. Am întrebat-o „Tu ești?” și-am știut că ea este, deși eram deja la vreun kilometru de parc. Ce să fac eu acum?...
A apărut în curând și bărbatul. A apărut și câinele-mamă. Bucurie și ceartă. Poarta s-a deschis, poarta s-a închis. „Mulțumesc” zis pe fugă. Singură iarăși, am dispărut în susul străzii noastre, cu scâncetul cățelușei în cap. Doamne, fă să mă găsească și pe mine cine trebuie și când trebuie, când am mai multă nevoie și când sunt mai rătăcită, când stăpânul cu fluier și mama însăși mă caută acolo unde eu nu mai sunt.
