23 aprilie - doar despre Nabokov

23 aprilie, ziua lui Vladimir Nabokov.
În imagine, cele nouă cărți ale lui pe care le-am tradus în decurs de doisprezece ani.
Prima mea traducere a fost din Nabokov - Ochiul -, ultima apariție din serie fiind Visele insomniacului.

De ziua lui, fragmentul despre frumusețe - care nu poate fi posedată - datorită căruia am început să traduc, în iarna lui 2007.
Zilele trecute, într-o mică vacanță la munte, privind o pajiște înverzită și înclinată, luminată de raze aproape de ora asfințitului, am simțit dureros senzația asta, a frumuseții de neposedat, și i-am mulțumit în gând că a descris ca nimeni altul...

...acel farmec arzător care înlocuieşte orice altceva şi justifică totul şi care, spre deosebire de sufletul omului (adesea accesibil şi ușor de posedat), nu poate fi nicicum însuşit, aşa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrenţuiţi de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârşit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

Poate că și traducând niște cărți, cele alese una câte una și care rămân cu adevărat importante pentru mine, n-am făcut decât să încerc să posed frumusețea de neposedat.

***

Adaug tot aici un link la Visele înrămate ale lui Nabokob, un text excelent scris de Ion Stanomir, pe LaPunkt, despre Visele insomniacului, cartea cu visele lui Nabokov alcătuită de Ghennadi Barabtarlo.

„Ceea ce îl fascinează pe Nabokov la reflecţia lui Dunne este promisiunea unui timp ce încetează să mai curgă liniştit spre moarte, căpătând dimensiunea enigmatică a unui culoar ducând spre viitor, dar şi spre trecut. Ştiinţa lui Dunne impune, iar Nabokov va aplica riguros metoda sa, consemnarea atentă şi lipsită de efect de stil inutil a viselor, imediat după consumarea lor. Ostil lui Freud şi interpretărilor sale, Nabokov alege calea indicată de Dunne nu spre a interoga sexualitatea, ci spre a naviga pe un ocean hipnotic al timpului. Visul este, pentru Nabokov, pe urmele lui Dunne, un element din această alchimie a timpului: visarea anunţă, din când în când, ca un fulger, viitorul care nu a prins încă viaţă.”

Au mai scris despre Visele insomniacului, în ultima vreme, Grete Tartler în România literară - Onirodiaristică, și Cristian Teodorescu în Cațavencii - Cum te poți lupta cu timpul.

Nimicurile mele - cu pescăruși, confuzii și copacul prințesei

Trei ouă în cuibul pescărușilor. Gregoire picotind pe pervaz, scoțând sunete dulci, întinzându-se, un picior și o aripă.
Ieri, trei oameni pe terasă, cu aparate de fotografiat și cu ruletă. Păsările zburând, țipând, dând roată deasupra lor, disperate. Întreaga colonie alarmată. Oamenii cu aparate își fac treaba, pozează, măsoară, apoi fac o fotografie, două și pescărușilor - „ce frumos”. N-au văzut cuibul, au plecat. Sper să nu revină curând, pescărușii au nevoie de încă cel puțin două luni ca să-și ducă treaba la capăt.
În fiecare an, spaimele.
E o lume crudă, lumea animalelor, se dau bătălii pe viață și pe moarte aproape în fiecare zi. În fiecare primăvară s-a întâmplat ceva major, un pui a murit, o mamă s-a întors infirmă de la râu, un tată a crescut singur puii.
Nu pot să mai văd suferință.
Citesc The Peregrine, mă uit pe fereastră.

Rămășițele zilei - marea plăcere a acestor zile. Să poți scrie așa!...

Izolarea nu e pentru oricine.
Îmi savurez libertatea, coconul țesut cu grijă, deși uneori e prea mult. Însă sufocant devine mai ales când traduc. Când sunt liberă de traduceri, când pot să mă mișc confortabil prin viața mea, când pot scrie povești, izolarea e perfectă, e vis. Scriu, mă plimb, respir, trăiesc, fac curat, colț cu colț, albesc, las lumina să intre.

Mă întâlnesc pe stradă cu cineva necunoscut. Necunoscuții care cred că ne cunosc. Îmi zâmbește, îmi vorbește, ne știm?, nu ne știm. Dar marea mașinărie a „socializării” ne minte: ne știm. Mă opresc din cantilenă, vorbim, îmi turuie că înțelege prin ce trec, prin ce?, că a trăit ceva asemănător cândva, că există remedii, că se poate trăi și așa etc. Nu pricep nimic din ce îmi spune. Dar pricep că greșește. Are impresia că știe ceva, nu știu ce, nu înțeleg ce, și-i tot dă cu bolile și cu tratamentele, spune și ceva de chimioterapie, e o cumplită confuzie. Plec îngrozită. Mă scutur.

Să trăiești ca păsările. Acționând pe muțește, să ieși la lumină fără să împroști mizerie în jur.

Lângă palat, copacul prințesei n-a înflorit anul ăsta deloc.

Interviu - Eu n-am scris deloc pentru copii „cu telefon și tabletă”

În așteptarea atelierului de scriere creativă pentru copii, am acordat un interviu celor de la Academia Motanov, care organizează întâlnirile din luna mai.

- Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?

- Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.

Întregul interviu poate fi citit aici.

„I lost my sense of smell”

Anosmie, hiposmie, parosmie - pierderea totală ori parțială a mirosului sau detectarea eronată a mirosurilor.
Ce mare lucru să-ți pierzi un simț, mirosul? Un moft, se poate și fără. Doar nu e văz sau auz. Sau? V-ați imaginat vreodată, cu adevărat, cum este să nu mai simți - și să fie posibil să nu mai simți niciodată - mirosul unui trandafir pe lângă care treci pe stradă și spre care te apleci instinctiv, mirosul de vanilie, al cafelei, al mâncării preferate? Dar cum e să dispară, odată cu mirosul, și gustul mâncării? Mirosul persoanei iubite, al mamei și, până la urmă, mirosul propriului tău corp. Dar cum e când tot ce te înconjoară miroase urât, a plastic ars, de exemplu?
Câteva articole despre pierderea și recăpătarea mirosului, pe care le-am citit în ultima vreme și care m-au impresionat. Sunt multe, foarte multe mărturisiri, îmi pare rău că n-o mai găsesc pe una anume, citită acum un an. Sunt povești cu oameni în toată firea cărora li se taie genunchii pe stradă și li se umplu ochii de lacrimi când își dau seama că, după niște ani, simt din nou un miros. Cel de cafea, de usturoi verde sau chiar și cel de rahat de câine, într-o dimineață, la jogging. Mărturii despre cum lumea se umple dintr-odată de culoare și consistență când îți recapeți acest simț. Despre cât de alb-negru este viața celui care nu mai are miros. Despre cum e să fii privat de toate aceste senzații atât de firești - și despre cum nu te poți aștepta ca altcineva să priceapă. Doar nu e văzul, doar nu e auzul. E doar lumea golită de una dintre calitățile sale.

Patru mărturii, din care scot și aici mici extrase:

• When I lost my sense of smell, I felt devastated. I was trapped in a cocoon of empty air

But I will never again taste a hearty meat stew, or my favourite moules frites, or smell a turkey cooking, or smell my husband, for that matter, or myself.

But I will never again taste the full-bodied flavour of a good cup of coffee. I can only taste the bitterness.

The specialist told me that I was lucky, that he’d had one patient who was a chef and who had to find a new line of work. I didn’t feel lucky, I felt devastated. I was trapped in a cocoon of empty air.
People can’t understand what I’m going through. Many don’t think it’s a big deal, not like losing sight or hearing. Well, I’ve never been blind or deaf, but I would like to challenge the people who say this to try getting through just a week of having no sense of smell. They will feel very isolated and cut off, unable to enjoy what everyone else takes for granted.

• I’m having my sense of smell switched back on, and it feels like a farm went off in my nose

• I lost my sense of smell – and with it the joy of food, sex and navigating the world

• 10 things you learn when you lose your sense of smell

Food without smell is just salt and sugar

You will miss the smell of your mother - The first time I hugged my mum after returning home, my heart broke. Because, standing in her arms, her thick hair pressed against my face, her jumper pushed against my chest, she could have been anyone. A stranger. This woman huddled into the hollows of my body didn’t smell like my mother any more. She didn’t smell of anything.

The first time you smell again, your heart will burst like a firework - I broke down in hot, heavy tears the first time I smelled, unprompted, the tang of wild garlic in the air. The first time I tasted an apple in over two years felt like coming home. The first time I kissed someone’s head and recognised the smell of their neck I fell in love with a thud.

You can actually forget your own smell - On a warm summer evening, about six months into the slow process of getting scent back I pushed my nose right into the soft skin at the fold of my arm and took a breath. A deep breath. That smell, so faint, so elusive, so ghost-like was somehow also so familiar. Like digestive biscuits and matches and ever so slightly of paper. It was the smell of my own skin and I had lost it for over a year.

Scrisori, căsuțe, căsuța

Văd la știri că oamenii nu le mai scriu scrisori părinților și că era atât de frumos și de bine pe vremuri, când aveam cu toții acest obicei - scrisul, nu afișatul pe ecrane cu figura care vorbește, dar nu spune niciodată cât un cuvânt. Citesc articole în presa culturală în care unul sau altul se plânge că, vai, azi nu se mai scriu scrisori. Îmi vine să strig: nu e adevărat.

Tocmai am terminat de scris o scrisoare. Le scriu părinților și le scriu prietenilor, de fapt singurii mei prieteni au fost și sunt cei cu care reușesc să am o corespondență bogată, spune-mi dacă scrii scrisori ca să-ți spun dacă poți fi prietenul meu. Mii de scrisori s-au adunat într-o veche căsuță pe care trebuie să-mi fac curaj să o redeschid zilele acestea, zeci, sute de scrisori schimb cu prietena mea care îmi acceptă cearșafurile, scrisori pleacă constant către ai mei, sunt capabilă să scriu și când nu primesc răspunsuri, apoi tac, apoi iarăși scriu. E-mailurile sunt, de mai bine de cincisprezece ani de zile, scrisori. Prieteniile mele au fost și sunt mereu susținute de cuvintele scrise, de tainice, spumoase confesiuni zilnice, fără scrisori o prietenie nu e posibilă, e nimic, în scris pot cu adevărat să vorbesc, când vorbesc nu vorbesc...

Vechile cutii poștale, cu guriță metalică, cu numele familiei scris pe o etichetă, au devenit căsuțele noastre de e-mail, unde textele pot curge adevărate și lungi - gânduri nestingherite de nimic, nici măcar de replica imediată -, unde cresc așteptările, unde sosesc răspunsurile după un timp, făcând inima să tresalte, lăsând ochiul să citească pe îndelete... Am scris mii de scrisori, continuu să scriu, deși cea mai dragă dintre căsuțele mele a închis pleoapa pentru totdeauna.

Contrar vorbei din școlile de presă, când e vorba de comunicarea reală dintre doi oameni o imagine nu face cât o mie de cuvinte. De foarte multe ori, nu face nici măcar cât un singur cuvânt.

Atelier de scriere creativă pentru copii

În luna mai, voi ține un atelier de scriere creativă pentru copii și adolescenți, la invitația și sub bagheta organizatorică a Siminei Diaconu, pe care o știți de la celelalte cursuri și ateliere de scriere creativă ale asociației Brain Fitness și ale Clubului Revdepov - Revista de povestiri.

O să fie un atelier cu opt întâlniri, desfășurat de-a lungul a patru săptămâni, o să citim, o să scriem, o să compunem împreună povești, o să ne jucăm serios și o să fim serioși jucându-ne. Programa este proaspătă și atrăgătoare, avem și teme, avem și daruri.

Detaliile sunt explicate de organizator aici.

Câteva date esențiale:
● Pot participa copii între 10 și 16 ani. ● Vă puteți înscrie la atelier până pe 25 aprilie. ● Desfășurare: sâmbăta și duminica, 4 weekenduri, adică 8 ședințe de câte 2 ore, de la 10:00 la 12:00, în perioada 4 - 26 mai 2019. ● Locul: atelier în zona Gării de Nord, București.