Tocmai am terminat de scris o scrisoare. Le scriu părinților și le scriu prietenilor, de fapt singurii mei prieteni au fost și sunt cei cu care reușesc să am o corespondență bogată, spune-mi dacă scrii scrisori ca să-ți spun dacă poți fi prietenul meu. Mii de scrisori s-au adunat într-o veche căsuță pe care trebuie să-mi fac curaj să o redeschid zilele acestea, zeci, sute de scrisori schimb cu prietena mea care îmi acceptă cearșafurile, scrisori pleacă constant către ai mei, sunt capabilă să scriu și când nu primesc răspunsuri, apoi tac, apoi iarăși scriu. E-mailurile sunt, de mai bine de cincisprezece ani de zile, scrisori. Prieteniile mele au fost și sunt mereu susținute de cuvintele scrise, de tainice, spumoase confesiuni zilnice, fără scrisori o prietenie nu e posibilă, e nimic, în scris pot cu adevărat să vorbesc, când vorbesc nu vorbesc...
Vechile cutii poștale, cu guriță metalică, cu numele familiei scris pe o etichetă, au devenit căsuțele noastre de e-mail, unde textele pot curge adevărate și lungi - gânduri nestingherite de nimic, nici măcar de replica imediată -, unde cresc așteptările, unde sosesc răspunsurile după un timp, făcând inima să tresalte, lăsând ochiul să citească pe îndelete... Am scris mii de scrisori, continuu să scriu, deși cea mai dragă dintre căsuțele mele a închis pleoapa pentru totdeauna.
Contrar vorbei din școlile de presă, când e vorba de comunicarea reală dintre doi oameni o imagine nu face cât o mie de cuvinte. De foarte multe ori, nu face nici măcar cât un singur cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu