27 aprilie 2015

Simfonia în imagini

Azi, pe TVR 2, la „Cartea cea de toate zilele”, Cezar Paul Bădescu despre „Simfonia animalieră”. Una dintre cele mai frumoase emisiuni făcute vreodată despre o carte de-a mea. Trei scurte filme cu arici, flori, ciuperci și picături rupte din carte, alături de un comentariu foarte bun.

„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” – Cezar Paul-Bădescu.

http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-329368

24 aprilie 2015

Două minute - Simfonia animalieră

Dan C. Mihăilescu vorbește azi la „Omul care aduce cartea” despre ”Simfonia animalieră”, efervescența lui mă bucură și mă emoționează ca de fiecare dată. În două minute și jumătate, DCM spune despre simfonie multe rămase nespuse. Pe obsesia scrierii, cîndva, cumva, a unei cărți simple, frumoase și clare, ca o violetă presată între două felii groase de gheață, alunecă binefăcător comparația cu fulgul de nea. Iar mama-regină-bijutieră din noua poveste tresare la „lucrătură de orfevru”.



Tot azi, nominalizările la Gala Bun de Tipar, cu „Foc palid” printre cele zece cărți nominalizate la Cea mai bună traducere. Puteau fi mai puține.

Sap, sap cu blîndă îndîrjire, tot înapoi, tot înapoi, fluturii-pasăre fie cu noi.

21 aprilie 2015

Vîrtejul

Dezolarea acestor dimineți, împletită cu izbucnirile feroce și penibile de fericire - fericirea că nu trebuie să fac nimic, că nu trebuie să afirm nimic, că aici nu există nimic din ceea ce dincolo.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.

18 aprilie 2015

Din lanț

Degeaba fac mii și mii de planuri cînd mă apropii de capătul unei traduceri. De-acum știu: primele zile libere aduc cu ele deruta unui cîine scăpat din lanț. Merg aiurea pe străzi, nu știu încotro și de ce să apuc. Sfîrșesc mizerabil, trîntită pe-o parte, cu urechile acoperite, străduindu-mă prea din greu să prind un capăt de muzică, un fir de poveste, o logică și un sens în tot ce e-n jur - asta incluzînd ce e-n mine, în jurul miezului meu. Și nu trebuie decît așteptat, știu, dar ce aștepare oribilă este în lumea asta din care nu mai pricepi aproape nimic, aproape nimic nu pare funcțional, adevărat, tot adevărul și tot sensul par să fi rămas acolo, în lumea străină din care abia ai ieșit și care, ce oroare, deodată nu mai există.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.

11 aprilie 2015

Învieri

Deși nu am încă vârsta condorului – cel mai bătrân locatar de la zoo care mi-a devenit personaj în ultima povestire, scrisă săptămânile trecute – pot spune că, la vârsta mea, deja știu: orice cumpănă, orice încercare majoră, orice moment din care ți se pare că n-o să mai ieși întreg se dovedește a fi, în cele din urmă, exact punctul bun de cotitură, cel care te va face să închizi uși, să deschizi uși. N-am vorbit despre încercările astea în povestirile mele, țin departe de proză saloanele de spital, tumorile, dramele reale. A fost o primă cumpănă majoră pe la douăzeci și șapte de ani, mă legănam pe un pod când medicii tot ridicau din umeri, dar am scăpat, și am schimbat totul: am renunțat la ceea ce lucram, am uitat de facultatea absolvită, am luat-o absolut de la zero. Dacă tot mi se dădea să trăiesc și, mai ales, să pricep că sunt vie, nu mai merita trăit ca înainte. Apoi, când nu mă așteptam deloc, acum vreo cinci ani, iarăși ceva foarte asemănător. Acum, ce să mai schimb? Deja lăsasem la sol atâția săculeți cu balast. La ce să mai renunț? Și am găsit și acum. Am debarasat ce se putea debarasa. Și tot așa, tot așa, și îmi spun că atunci când simți că te bagă ceva în mormânt – boală, tumoare, depresie, iubire strivită – e bine să știi, dar chiar să știi, că asta te va învia. Trebuie doar să aștepți, atunci când pare că nu mai e nimic de așteptat și când simți că răul nu va mai pleca niciodată. Dar vine, inevitabil, o dimineață în care e soare înainte ca soarele să fi răsărit, o dimineață în care vezi un colț de tavan și el e mai albastru ca oricând, și o voce îți spune că pasărea rea a plecat, încă o dată. Nu trebuie decât să aștepți, eventual să faci un pas înapoi, deloc înainte.

(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)

6 aprilie 2015

Luni

Dacă vei alege să mori:
îți vor scoate culorile din fotografii,
vor posta la un an, la doi ani și la trei o poză alb-negru,
- una în care să pară că zîmbești cumva melancolic -,
ca în aceea, pe scări, despre care ți-a spus,
cînd deja abia-ți mai vorbea,
ce frumos zîmbești, vera mea tristă,
deși era doar oboseală,
un drum lung, nici un capăt.
Și toate nevăzutele vor deveni îngrețoșător de vizibile,
și toate nevăzutele vor căpăta interpretări și cuvinte,
și se vor deforma ca un leagăn în care
șade o ființă nedorită și mare.
Ferește-te să devii o știre, o imagine, o poveste străină.
Dar astăzi, nici un asemenea gînd.
Astăzi plouă splendid pe magnolia din curte,
pe toate cele scăldate ieri într-un soare insuportabil, de weekend,
iar tu rînd după rînd, rînd după rînd,
și nici unul singur al tău,
și nici un zîmbet, desigur, de imortalizat pentru vremea când alții.

1 aprilie 2015

Violeta

Oboseală materializată în amețeli violente, în dureri de cap care țin câte două zile. Muncesc ca să alung depresia, dar dacă oboseala asta cruntă nu este o urmare a depresiei, ci e pură, „simplă” oboseală? Un soare teribil, sub care mă clatin cam ca în 2012, când mă lăsase lată B.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.