Dezolarea acestor dimineți, împletită cu izbucnirile feroce și penibile de fericire - fericirea că nu trebuie să fac nimic, că nu trebuie să afirm nimic, că aici nu există nimic din ceea ce dincolo.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu