Oboseală materializată în amețeli violente, în dureri de cap care țin câte două zile. Muncesc ca să alung depresia, dar dacă oboseala asta cruntă nu este o urmare a depresiei, ci e pură, „simplă” oboseală? Un soare teribil, sub care mă clatin cam ca în 2012, când mă lăsase lată B.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu