Umbra

Retragerile ar trebui să fie simple. Un pas înapoi, mai spre umbră, mai dincoace de reflectoare, de ușa care ți se deschide înainte și simți că nu te duce decît spre rău și spre fals. Dar, paradoxal, e mai greu să dai înapoi decît să mergi înainte cu valul. Fii pregătit să fii judecat, atacat, pus la zid pentru tot ceea ce refuzi sau respingi din credință, din dorință de cumințenie, curățenie și liniște, decît pentru ceea ce ai primi deși știi că nu ți se potrivește sau nu ți se cuvine. Fii pregătit să fii judecat pentru umilință, spășire și cuibărire într-o chilie, într-un început căutat iarăși cu disperare, cu groază - căci acolo, înapoi, acolo vreau cu ardoare să ajung.
Nu poți primi orice, nu poți fi oriunde, nu poți accepta mersul înainte, cînd acel înainte nu are nici o legătură cu tine.
Nu poți fi prezent la adunări unde riști să ți se acorde premii în care nu crezi, pentru cărți care au apărut deși nu sînt cărți, sînt strigăte intime, sînt pagini de tine față în față cu tine, aproape smulse, tîrziu, de ceva înstrăinat care caută să te convingă că tot ce scriem este sau trebuie să fie și publicabil. Atunci n-am avut puterea să opresc totul, și poate am și crezut un pic, foarte puțin, că ar fi posibil ca toate astea să fie o carte. Nu sînt.
Nu. Ideal ar fi ca acest nu să nu se audă, să cadă cum cade umbra peste umbră.


Spinarea

Zilele trecute, pe vreme ploioasă, am pornit în plimbări, sîmbătă seara am făcut multe fotografii în Cișmigiul adorabil cînd plouă, am vînat muguri plînși de magnolii, șnururi de mărțișor ca niște ștreanguri vesele pe crenguțe blestemate, am auzit ceasul bătînd - „ora optsprezece”, a zis un gardian către celălalt, surprinzător de corect - am surprins luminile portocalii aprinzîndu-se, alungindu-se-n începutul de lac plin de cercuri concentrice născîndu-se, dispărînd, iar cînd m-am apropiat de casă am simțit că nu pot să intru, că-mi mai trebuie, și atunci, cotind pe lîngă Conservator, am văzut un om așezat într-o cămăruță cu lumina aprinsă, o încăpere mică de la un demisol, absolut goală, cu ușile smulse. Omul stătea așezat la fereastră, probabil pe calorifer, cu spatele la lume, cu fața la această cameră din cerul căreia atîrna de un fir un bec nud. Și era atîta neputință în spinarea lui, în capul lui plecat, în ceafa lui, încît atunci cînd am intrat în casă, omul ăsta era lîngă mine, a stat cu mine la masă, s-a culcat cu mine în pat, și mereu neclintit, și mereu mut, și mereu cu un bec atîrnîndu-ne de un laț deasupra capului. Fotografiile, care păreau splendide pe micul ecran al aparatului, s-au dovedit a fi mișcate, din cauza lipsei luminii. Duminică la prînz am pornit-o din nou, pe același traseu. Am luat de la capăt narcise, magnolii, violete, trunchiuri cu iederă, coloane de piatră înlănțuite de liane. Ploua mult mai tare. În demisol, nici o lumină aprinsă.