Sînt îngrozitor de obosită, iar ăsta e singurul lucru pe care îmi vine să-l spun, singurul lucru sincer, repetat iar și iar în mizeria de jurnal care pretinde că încearcă să îmi țină zilele-n ordine - dar se dovedește că nu știu să scriu în caiete. Și singurul lucru sincer pe care l-aș putea spune unui prieten, dacă m-ar întreba ce mai faci. Traduc de aproape șase luni corespondența lui Nabokov, poate că am trecut de jumătate, e greu de estimat, cu notele, cu indexul, cu anexele. Cartea e splendidă, asta contează, dar nu suficient - fiindcă e vorba de vânzarea sufletului și a vieții. Probabil mai am încă o dată pe atât, iar în toamnă o să întreb, din nou, unde e anul ăsta din viață, unde s-a dus, ce am făcut. Iar cei care vor arăta înspre o carte tradusă, puțini, cu un aer maiestuos, respectuos, ifosard, vor fi plesniți peste degete: habar nu au ce vorbesc.
Blogul l-am închis fiindcă acest cotlon atât de drag, atât de verde cândva și de umbrit, ajunsese să fie vizitat numai de corbi, așa cum cimitirele. O pasăre rea cu voce stridentă și cioc mare, plină de gablonțuri ieftine în pene, tulburând liniștea, fâl fâl obsesiv de câteva ori în fiecare zi pe deasupra, găinățându-se peste viața mea. Poate că locul poate fi făcut iarăși jurnal dacă îl țin doar pentru mine. Când ești un cimitir vizitat de gaițe și ciori, învață să trăiești din nou sub pământ.
Vreau să scriu. Vreau să scriu. Aceeași problemă, traducerile care mă mănâncă de vie. Și casa prea strâmtă, și problemele reale care nu lasă loc ficțiunii. Doar dacă aș fi un bezmetic care scrie la nesfârșit despre el, să apuc un colț de foaie, să urlu acolo, să țopăi acolo pe spații scurte și intime. Dar nu e cazul. Așa că poveștile stau chircite, așteptând un timp, o liniște. Va veni, nu va veni. Fără semn de întrebare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu