Ciotul

Primul semn al depresiei este întotdeauna durerea în gît. Apoi zvîrcolirea ritmică a stomacului, valul urcînd din interior spre exterior, terminîndu-se cu tremurul mîinilor și un soi de frison - cal priponit cu laț scurt, care nu scapă de muște. Mult mai înainte, de fapt, apare plumbul din mîini. Nici nu știu... Dar durerea în gît e cea care persistă, persistă. Cel mai periculos moment e acela cînd începi să vezi în tot ce e-n jur o posibilă cale de scăpare. Din după-amiaza aceea oribilă, evit să mai stau în pat cu privirea întoarsă spre capătul galeriei. Durerea de gît îmi amintește oricum, mult prea des, că acolo, în spatele meu - cum stau la birou și lucrez - există acel capăt de care m-am văzut agățîndu-mă, hotărîtă să termin. Însă imaginea a continuat, a curs mai departe acolo unde trebuia să încremenească, și am văzut ciotul de lemn rupîndu-se din cuiul prea scurt, și m-am văzut căzînd ca o pasăre greoaie care habar nu are să zboare, spărgîndu-mi dinții de pervazul de piatră, zăcînd însîngerată pe jos, alte dureri, alte urîțenii - alte cheltuieli! - în locul a ce-ar fi trebuit să fie liniște, gol. Cum stau la birou, am chiar alături, în dreapta, ciotul pereche. Straniu enough, acesta nu-mi spune nimic.