30 iunie 2017

Un interviu - lecturi & alte năravuri

● Ce personaj literar ai invita la cină și cu ce scriitor ai ieși la o bere?

Aș fi îngrozită dacă m-ar invita pe mine la cină un personaj – și-atunci, cum să îndrăznesc eu să-l deranjez? Cam nesociabilă cum sunt, cam agitată când sunt scoasă din bârlogul meu, cam panicată când trebuie să fac față mulțimilor și mediilor cu dichis, n-aș deranja nici un personaj, mai ales că preferații mei sunt tot nesociabilii, izolații, cei fericiți în lumea lor, cei bogați cu lumea lor. Cum să-l deranjez eu pe Watt? Cu ce să se îmbrace la cină? Dar eu cu ce să mă îmbrac? Sau poate luăm cina într-un șanț, la marginea drumului, printre urzici, ascultând corul broaștelor? Despre ce să vorbim? Ce să-l întreb cu gura asta de carne, cu vocea asta care sparge liniștea bună? Eu vreau să-l privesc cum se mișcă în carte, cum stă în bucătărie și privește în gol, la sosirea în casa domnului Knott, cum merge spre gară, cum cere bilet spre capătul cel mai îndepărtat – ce să caut eu, păcatele mele, în povestea lui, dar el în viața mea, aici? Cu scriitorii și berea e mai ușor. Bere nu prea beau. Dar am o prietenă care e scriitoare – și împreună bem uneori cafele, cafele în trei culori, în patru culori, și dezbatem soarta omenirii – dar nu suntem scriitoare când facem asta, ci două prietene cu ceva pasiuni comune – cărțile, tricotatul, plimbările, animalele cu ochi mari care mor și ne lasă cam singuri, traumele copilăriei, frumusețea și disperarea Sibiului... Și pe ea o deranjez foarte rar. Ne trimitem mai degrabă scrisori. Altfel, nu, n-aș deranja pe nimeni. Scriitorii trebuie citiți, nu invitați la bere și trași de șiret sau de limbă.

Un interviu amplu acordat Laurei Câlţea, pe Blogul unei cititoare de cursă lungă, aici.

27 iunie 2017

Nimicuri

Este atât de salvator să scrii o poveste frumoasă, să imaginezi și să trăiești în lumea nou construită, să ții pentru tine tot eventualul rău din realitatea ta, mare, mic, însă numai al tău. Să le spui celorlalți o poveste - să dai ceea ce tu te-ai așteptat să primești de la fiecare dintre cărțile citite cu poftă, din copilărie până acum. Nu mi-am dorit niciodată să scriu despre viața mea și despre mine - iar când se întâmplă să strecor cioburi de realitate în țesătura esențial imaginară a poveștii, am senzația că fur, că trișez, că sunt în blocaj, că ăsta nu-i scris.

Realitatea și ficțiunea mea sunt doi pioni de lemn, ascunzând înăuntru magneți care îi fac să se respingă atunci când îi apropii. Dacă n-ar exista forța asta de respingere, de îndepărtare, n-aș mai scrie deloc.
Cehov, într-o scrisoare: „sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."

Aveam un caiet mare, alb, pe care scrisesem doar titlul (ne-titlul!), „Povestea”. La fiecare capăt de traducere lungă visam să vină vremea să scriu și eu povestea. Care? Îngrozitor de obosită, credeam că n-am nici o idee.
Într-un astfel de moment a venit propunerea de-a scrie o carte pentru Polirom Junior. Povestea, O vară cu Isidor, a ieșit fantastic de veselă din pălăria mea plină de amărăciune. Sunt încântată de Isidor, de cușca lui rămasă goală, de felul lui veșel-șugubăț de a fi, dar și de micuța Serena, salvatoarea lui - și a mea.
Acum, n-am decât să iau alt caiet mare și alb și să scriu pe prima pagină „Povestea”. Cât voi mai avea de așteptat până ea va veni?

La fel de fericită sunt că am păstrat blogul ăsta atâta amar de vreme - în toamnă se fac zece ani. E locul unde pot deversa astfel de nimicuri doar ale mele, în dimineți ca asta, când stau cu bagajul făcut, sau în seri în care nici un bagaj, nici un drum. E locul unde pot scrie tot ceea ce nu e de scris în nici o carte, în nici o poveste. Debarasarea de o piele fină, regenerabilă, prea personală și tristă.

20 iunie 2017

O vară cu Isidor


O fetiță de 13 ani din București se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa, după ce vede la televizor știrea despre moartea cimpanzeului, veteranul de pînă atunci al grădinii. Dar ce te faci cînd reușești să eliberezi o pasăre care nu mai știe să zboare? Fetița aduce condorul acasă, unde îl ascunde o vreme și descoperă lucruri fascinante despre el. Apoi cei doi fug împreună la Sinaia. La munte, în locul care seamănă cu casa de demult a condorului, ea speră să-l învețe să zboare din nou și să-l elibereze cu adevărat, în timp ce legătura dintre ei devine tot mai puternică. O poveste despre prietenie, libertate și visuri.

În curând, la Polirom, colecția Junior. Detalii, aici.

Cartea s-a născut la invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Junior a Editurii Polirom.
Copertă și ilustrații de Radu Răileanu, căruia îi mulțumesc aici foarte mult și pentru ele, și pentru prima dovadă de prețuire a poveștii.
O carte pentru copii între 10 și 100 de ani.

19 iunie 2017

Cărți, desene și-o băltoacă

La capătul unei traduceri lungi, citesc cu bucurie, ca scăpată din lesă, după-amiezele și serile și mai ales sfârșiturile de săptămână se colorează intens cu cărți una și-una, mă scutur de oboseală citind poveștile altora - și-mi iese grozav. Cărțile adunate în turn lângă pat după târg se mută rând pe rând în rafturile bibliotecii. Din cele șase cărți citite în ultimele trei săptămâni, două m-au dat pe spate (românești, EgoProză), trei m-au bucurat, iar una mi s-a părut un rateu incredibil (pom lăudat). Și încep săptămâna constatând iarăși că cititul, oricât de intensiv, nu-mi obosește ochii deloc; dimpotrivă, după o traducere, mi-i odihnește. E floare la ureche, e dormit în hamac, e sănătate curată să citești cu creionul în mână și picioarele-n sus cărțile scrise de alții, traduse de alții, redactate de alții, corectate de alții.

„O vară cu Isidor” primește cele mai frumoase ilustrații și o copertă cum nici n-aș fi îndrăznit să visez.

Puiul de pescăruș descoperă ieri, pe ploaia torențială, o băltoacă. E încântat. Sare cu tălpile în ea, lipăie și se rotește pe loc, se retrage pe margine și bea apă, apoi sare iarăși cu ambele picioare în ea și se rotește pe loc. Puii de pescăruș știu să meargă și să înoate din prima zi. Cei crescuți așa, pe un bloc, nu văd însă apa până nu învață să zboare, ca să ajungă la râu. Ploile astea care pe noi ne fac să închidem ferestrele și să tremurăm de grijă, pe ei îi bucură. De azi, în orice zi, e posibil să zboare.

14 iunie 2017

În post

Nevoia asta ciclică de tăcere - post de cuvinte - să nu scrii, să nu spui, să nu afirmi, să nu arăți, să taci pur și simplu și să lucrezi, să duci totul în cuvintele altuia. Se va revărsa, poate, curând, și o poveste a ta, și poate că și atunci va fi tot numai un post, abținere, amânare, glisare, sau dimpotrivă, un strigăt dincoace de ușă care o să-ți lase iarăși răgușeală în gât.

Imposibilitatea de-a vorbi și măcar cu un medic. Stai pe scăunel și te uiți la fata atât de tânără care te întreabă și tastează rapid, în formularul tipizat, și tot ce spui încercând să fie adevărat e doar o deformare cumplită. Nimic nu poate fi spus, știi că o să pleci la fel cum ai venit, dar continui să spui - că nu fumezi, că nu dormi, că mănânci sănătos. Nici dacă te-ar deschide n-ar reuși să găsească acolo ceea ce nu e de găsit.

Puiul de pescăruș vorbește de câteva zile, un țârâit, un behăit de mielușel cu care răspunde de pe terasă la frazele părinților postați pe clădirile înalte din jur (râsete, lătrături). Și îi cresc pene, nu albe, nu gri, ci pestrițe, maronii, ca să fie confundat cu vreun răpitor, ca să nu pară neajutorat. O să zboare în câteva zile, flutură din aripi tot mai des, un exercițiu practicat mai ales când e singur acasă, își ia avânt, deschide aripile, fâlfâirea îi ridică tălpile de la pământ câțiva centimetri și îl lansează mai degrabă înapoi, ca pe-un om care înoată pe spate, lopătând, lopătând.

12 iunie 2017

O carte

Dragă B.,

Ce carte ai scris!
Nu eram în avion, ci acasă, și aveam poftă de citit cartea ta, și-am citit la ea trei după-amieze, m-a prins tare de la primele pagini, de la primele povești - ce fotografii mișcate în jurul unor puncte fixe, rămase clare, câtă tandrețe și dulceață într-o mare de amărăciune, ce personaje memorabile sunt Tătuțu și Bobiță, Boabă, Babă... Băiețelul terorizat, pârșul cu aură, detectat de rău și rele. Antropologul integrat în haita de hiene! Tătuțu, cu mierea lui, cu chiloții lui. Mama, cea cu M mare și-atât, ținută cumva departe de toate, deși e în toate. Crematoriul e printre preferatele mele, ce final ai acolo, cu florile, cu apariția de aici, nu de dincolo, cu fața tăiată în două, între lumină și întuneric, și antropologul-copil urlând cu unghiile în pământ. Balkan e iarăși o nebunie. Și peste tot scris bine, tu știi, dar simte nevoia și cititorul să-ți spună - că l-ai tulburat, că l-ai surprins, că i-ai mers la suflet. Cum am tresărit la „I remember Tom in mom's womb” (pui de Beckett geamănul ăsta) și la sângele „viu” de pe mâini, și la câte și mai câte, preșul lipit de piele și toată amărăciunea și disperarea din ultima poveste, rașchetate la sânge, și aici iarăși finalul, cu viețile noastre futute, dar așa de delicat așezate ele în vaca de lemn, de bună voie și nesilite de nimeni, îndrăgostite de-un taur - și chiar și așa posibilitatea unui final „luminos”.
Poate o să ai câteva sute de e-mailuri când o să revii la muncă... Aș profeți c-o să-ți schimbe viața cartea asta, dar cred că ți-a schimbat-o deja, când ai scris-o.

Cu drag,
V.

1 iunie 2017

The Man of Double Deed

There was a man of double deed,
Who sowed his garden full of seed;
When the seed began to grow,
‘Twas like a garden full of snow;
When the snow began to melt,
‘Twas like a ship without a belt;
When the ship began to sail,
‘Twas like a bird without a tail;
When the bird began to fly,
‘Twas like an eagle in the sky;
When the sky began to roar,
‘Twas like a lion at my door;
When my door began to crack,
‘Twas like a stick across my back;
When my back began to smart,
‘Twas like a penknife in my heart;
And when my heart began to bleed,
‘Twas death, and death, and death indeed.

(Anonim)