30 octombrie 2019

Dansând și murind cu „the others”

Cel mai mare dușman al imaginației (și al scrisului) este faptul că suntem permanent întrerupți de ceilalți – „the constant interruption of others”.
O ascult pe Joyce Carol Oates spunând asta, într-o dimineață de toamnă. Eu sunt în camera mea, la biroul unde-mi petrec multe ore pe zi, cu ușa închisă, iar ea îmi vorbește dintr-un pătrățel colorat, de pe ecran. Face un soi de reclamă unui curs de scriere creativă.
Tocmai am încheiat de scris o carte. Mi-a ieșit lungă, cea mai lungă dintre cărțile mele, un roman care m-a lăsat epuizată, fizic și emoțional. N-am bănuit, când am început să scriu, că o să îmi permit un asemenea maraton, că n-o să fiu întreruptă, că n-o să mă întind iarăși pe ani de zile, furând câte o săptămână o dată, alte trei zile o dată, furând seri, dimineți. Da, iată minunea: am putut să scriu aproape șase luni neîntrerupt, la aceeași carte, cap-coadă. Am trăit în poveste ca în singura realitate, m-am mutat acolo cu totul, în România anilor ’80, în orașul meu natal, am devenit o librăreasă imaginară, cu opt ani mai mare ca mine, am vândut jucării și cărți la tejghea, m-am îndrăgostit de un ceasornicar, am jelit după un copil dispărut... Nu o să intru în alte detalii acum. Mă întorc la Joyce Carol Oates.
O privesc vorbindu-mi din pătrățelul colorat și îmi dau seama că ea este singura mea prietenă adevărată de acolo. Am redeschis Facebook de vreo zece zile, după niște luni bune în care l-am ținut închis. De ce-am făcut-o? Ca să postez coperta unei cărticele micuțe, un basm nou apărut, ca să mulțumesc astfel editurii, ca să ajut cu anunțul, ca să fiu prezentă un pic, dar și ca să încerc să pricep iarăși realitatea, realitatea de aici, după jumătatea de an în care am trăit numai în realitatea din carte...
Mă scutur, trezită subit. În minutul de după vizionarea scurtului film despre scris și moartea imaginației, mâna se duce cuminte, știe ea bine ce face, se supune până la urmă dorinței, și din trei click-uri îmi închid iarăși contul. Se face liniște – înăuntru, afară. Și viața prinde să curgă iarăși în cel mai firesc ritm al ei.

(fragment dintr-un text proaspăt, scris pentru un volum colectiv coordonat de Cristina Hermeziu, to be published la Editura Polirom)

23 octombrie 2019

Creangă 2.0, reacții

Am citit toate cărțile apărute în colecția „Creangă 2.0” chiar la Iași, în hotel, în timpul FILIT, curioasă ce-au făcut ceilalți scriitori, cum au ales să continue povestea lui Creangă. Totul era la alegerea noastră, povestea în sine, limbajul, acțiunea... Mi-a plăcut diversitatea pe care-am văzut-o.

Încep să apară reacțiile. În Ziarul de Iași, Cătălin Hopulele scrie despre toate cele cinci cărți. Mă încântă ce-a observat la Harap Alb al meu - exact asta mi-a fost intenția, să scriu pentru copii, nu pentru mine, și mai ales să leg bine poveștile, lumile, așa încât cele două povești să poată fi citite sau chiar publicate cândva împreună, fără să apară o fractură între ele.

Harap-Alb îşi continuă aventurile

Harap-Alb, de Veronica Niculescu, se apropie cel mai mult de varianta unui basm pe înţelesul copiilor de toate vârstele. Şi acesta continuă istorisirea lui Creangă, cu Harap-Alb care era deja împărat, cu pace în regat, dar care nu putea avea un copil şi care, pentru a avea copilul respectiv, trebuie să lupte să desfacă un blestem, se întâlneşte şi cu prietenii săi: Ochilă, Gerilă, Păsărilă, Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Farmecul basmului e dat şi de întâlnirea vechilor personaje, de la prietenii lui Harap-Alb şi până la Sfânta Duminică, cât şi prin descoperirea unor noi „duşmani“ cu tâlc. Plină de mesaje despre cum binele învinge răul, povestea Veronicăi Niculescu îl aşază pe Harap-Alb într-o continuitate cu povestea lui Creangă şi leagă foarte bine cele două lumi până le contopeşte, fiind asemănări şi de limbaj, şi de logică sau cursivitate a poveştii.


Întregul articol, despre cele cinci cărți, aici.

21 octombrie 2019

„Something old and something new”: Nabokov, Isidor, castane - reeditări și aniversări

E o toamnă bogată, aduc mereu în casă castane și pachete cu cărți. Editări, reeditări, tiraje epuizate, aniversări. Poate mai e cineva interesat de asemenea lucruri.

Se reeditează Seria de autor Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, în colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. La mai bine de zece ani de la prima lor apariție, sunt retipărite și primele mele traduceri din Nabokov: au apărut deja Ochiul și Disperare (Opere 5, Opere 6, ediția 2019). Nu am cuvinte să spun cât de mult mă bucură că s-a reușit această reeditare, deloc ușoară. Sunt cărțile datorită cărora m-am apucat de traduceri literare și la care mă întorc permanent: când sunt sufocată de propuneri nepotrivite, îmi reamintesc de ce am intrat în povestea asta - din îndrăgostire. În curs de apariție este Scrisori către Vera (ediția 2019), probabil una dintre cele mai bine vândute din serie, traducere dublu premiată.

O vară cu Isidor, aflată la al treilea tiraj, este din nou epuizată la editură - se mai găsesc doar cele câteva exemplare rămase pe ici, pe colo, prin librării. În curând se va trage un nou tiraj. Vorbim, la Polirom Junior, de tiraje duble față de cele din colecțiile unde se publică literatura română. Nu o să spun cifre. Sunt uluită.

Cinci ani se împlinesc zilele acestea de când a apărut cartea de dialoguri cu Emil Brumaru, Cad castane din castani. Ultimele exemplare sunt disponibile pe site-ul editurii. Este vorba de primul tiraj, care așadar va rămâne și singurul. În toamna când a apărut volumul, înfloriseră castanii pentru a doua oară.

Basmul Prințesei Repede-Repede a împlinit zece ani de la publicare. Cartea este epuizată de mult. Am dorit pe rând să o reedităm, cu alte ilustrații, dar n-a fost să fie, mereu s-a întâmplat ceva - ca în basme, când apar fel și fel de obstacole, ba un spân, ba o cotoroanță. M-am gândit totuși să-i marchez aniversarea aici. Este marea mea tristețe că n-am reeditat cartea când ar fi trebuit. E prea târziu să ne mai jucăm cu ediții noi, în lipsa unuia dintre autori. Probabil o să rămână unica ediție aceea, cu ilustrații bizare, de găsit doar în anticariate. Pentru mine, exact așa este prețioasă.

Deocamdată atât.

20 octombrie 2019

Pitești - locul de sub locuri


Nu merg la întâlniri cu foștii colegi, dar m-am dus la întâlnirea cu mine.
Am revăzut Piteștiul natal după opt ani, însă în trenul care mă ducea acolo, în dimineața cețoasă, am avut o revelație: mi-am dat seama că erau exact douăzeci de ani de când nu mai străbătusem drumul acesta, dinspre București spre Pitești, drum pe care l-am bătut cu anii, în facultate și încă niște ani după. Ultima oară când am văzut Piteștiul, în 2011, am venit din Sibiu.

Orașul. Sub pielea schimbată, încărcată, distrusă și grosolan machiată - mult plastic, prea multă culoare, prea mult comerț, prea mult fărâmițat spațiul, vândut centimetru cu centimetru, astupat cu termopane, cu bannere, chioșcuri, tarabe, gălăgie teribilă și multe, mult prea multe mașini... - am regăsit ici și colo câte-un loc esențial, nu că locul ar mai fi existat, fiindcă aproape nimic din ce-a fost nu mai există, ci fiindcă este în fiecare asemenea loc o cruce invizibilă, un marcaj personal: aici a fost librăria - te oprești, stai ca stâlpul pe trotuar, deși acum aici e farmacie -, aici a fost fereastra pe unde scotea capul motanul, aici a fost redacția, aici a fost institutul, aici a fost valea verde, nu mai e, dar e sub stratul de construcții, sapă în amintire și-ai să o găsești.

Orașul, pe scurt, e un haos. Mi s-a părut și agresiv, mult mai agresiv în centru și decât Bucureștiul în zonele pe unde nu prea calc.
Și totuși, m-a topit. A cincea călătorie din an, atât de mult amânată, a fost cea mai răvășitoare experiență posibilă. De trăit neapărat de una singură, fără posibilitatea să deschizi gura și să spui cuiva ah.

Din loc în loc, ca în basme, mi-au sărit în cale cunoscuți, unii chiar cunoscuți, dar alții arhi-necunoscuți, care mi-au spus, care-au avut grijă să-mi spună, cine-a murit și cine mai trăiește, dar mai ales cine-a murit e întotdeauna o veste.
Cu toți morții în spate, m-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus, la deal și la vale, și în ultima dimineață, devreme, care era de altfel și prima dimineață (fiindcă n-am stat decât 27 de ore), am ajuns în Trivale. La ora opt, strada era neîncepută, ca apa, plină de frunze, și se auzea cum cad ele, tot cad, și era ceață și o lumină de aur pe coastă; de-acolo chiar n-aș mai fi plecat niciodată: singurul loc unde nu s-a schimbat nimic, nici o piatră.


Iată de ce nu mă duc într-un loc când îi scriu o poveste. Locul din mintea mea e mult mai viu și mai adevărat decât realitatea, săraca.

Librăria copilăriei mele arată așa, ca în poză.
Dar realitatea de fapt n-are cum să fie asta și nu e asta; e cea din poveste, e librăria vie și veșnică din noua mea carte. Eu văd acolo librăreasa mea, cu opt ani mai mare ca mine, firul de mușețel ițit din piatră seacă, și ea ieșind cu ibricul spre seară, udând buruiana când nimeni n-o vede, de parcă ar uda un mormânt de copil.

17 octombrie 2019

„Îngerul înnămolit”

Acum 12 ani, în toamna lui 2007 - pe la final de septembrie - începeam blogul ăsta, neștiind exact ce-o să fie.

Prima postare se numea „Îngerul înnămolit”
și zicea doar că
„Era o astfel de zi”,
cum au mai zis multe altele apoi,
la fel cum și mulți îngeri au urmat după aceea,
s u t e, risipiți pe aici sau în rezervația de dincolo,
și pitici, și balauri, și fabrici de rouă.
Fotografia care însoțea postarea
era făcută la Budapesta, în vară,
la festivalul faimos de pe insulă,
unde o ascultasem pe Sinead O'Connor,
între fete cu cizme de cauciuc colorate,
plouase, era plin de noroi,
îmi cumpărasem o brățară
și-un cufăr mic de argint, prins pe o curelușă de piele,
pe care nu l-am păstrat
și tocmai de asta
e veșnic.
Terminasem de scris un volum de povestiri,
încă nu tradusesem nimic,
mă pregăteam să scriu chiar aici
- deși nu știam -
un basm cu turnuri și drumuri
și-un șnur nesfârșit de dialoguri
adunate și ele târziu - nu prea târziu -
într-o carte.
Acesta a fost cel dintâi înger.


Mi-e tot mai greu să scriu aici, nu prea mai găsesc rostul, destinatarul, dar anul ăsta am scris mai mult ca oricând. Dacă aș fi știut în primăvară în ce intru, cât de solicitant o să fie, cât de epuizată o să ies și cât de târziu, aș mai fi început?
Păi, da, tocmai de aceea.

Am uitat și să fac fotografii. Va trebui să scot aparatul mare din sertarul de jos, să îi încarc bateriile, să îl curăț temeinic, să pornesc iar în plimbări. Măcar fiindcă sunt iarăși zile cu ceață. Ceața-i frumoasă, i-am zis.

1 octombrie 2019

Dragă bestsellerule

La doi ani și ceva de la apariție, O vară cu Isidor este bestsellerul meu absolut. Și se pare că nu doar al meu... Îl văd unde și cum nu mă aștept, deși cartea trăiește în lumea ei și eu într-a mea. Săptămâna trecută, figura pe locul 2 în Top 10 Fiction al Editurii Polirom, după Iubirile croitoresei de Maria Duenas, săptămâna aceasta staționează, e tot pe 2, deși peisajul din jurul lui s-a schimbat un pic. Nu știu ce face Isidor, zboară de capul lui, pe trasee de el cunoscute. O fi și apropierea FILIT, o fi și manualul cu povestea ursulețului, chiar nu știu. Știu că eu scriu cu totul altceva în ultima vreme, dar s-ar putea să fiu tentată să îi fac un frățior.
Mulțumesc, copii & părinți!