30 decembrie 2014

Cărţile din 2014

2014 arată aşa, dar rămîne anul unei singure cărţi.

"Simfonia animalieră" este scrisă în vara şi toamna lui 2012, după ce terminasem de tradus Beckett. "Cad castane..." cuprinde texte dintre 2007 şi 2011, dar a fost alcătuită, în mare, tot în vara aceea teribilă, a lui 2012.

Traducerea "Foc palid" a fost încheiată la finalul lui februarie 2014. Au urmat cîteva luni de retuşuri, iar cartea s-a lansat în mai, la târg. Zilele astea sînt exact şase ani de la primele mele încercări de traducere a poemului, din decembrie 2008. Tradusesem o sută de versuri şi pusesem totul deoparte, cu hotărârea de a nu mă atinge vreodată de povestea asta ale cărei rotiţe dumnezeieşti mi se păruseră imposibil de sincronizat. Toamna trecută, însă, după mutarea aici şi după ce tradusesem tot anul la "Darul", am simţit şi că trebuie, şi că vreau foarte tare să mă iau la întrecere cu cartea asta şi cu mine. Ceea ce altă dată mi se părea sinucidere mi se arăta acum ca salvare. Poate că este nedrept pentru o carte să fie tradusă aşa, din dorinţa arzătoare a unui om de a se păstra viu, de a se munci pînă la rană şi astfel de-a se salva. Însă toamna, iarna şi primăvara petrecute traducînd "Foc palid" de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat pe lume vor rămîne lunile cele mai intense din viaţa mea, mai întîi dificile pînă la disperare, apoi înnebunitor de frumoase, o lecţie pe care vreau să o ţin minte, despre timpul din timp, despre viaţa din viaţă, despre dragoste şi salvare.

Celelalte două traduceri, "Ultima iluzie" şi "Sfârşitul poveştii" sînt lucrate integral în acest an.
Iar cartea pe care o traduc acum are aceleaşi iniţiale cu ale cărţii la care poate că scriu.

Cam asta ar fi povestea celor cinci apariţii din 2014.
"And the rest is rust and stardust".

28 decembrie 2014

Şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu

Permiteţi-mi să vă aşez sub brad cartea cu care mi-am petrecut eu sărbătorile de iarnă anul trecut. Am locuit cu ea, m-am plimbat cu ea pe străzi, rostogolind câte un distih care nu se voia domesticit pe limba noastră, am tremurat cu ea pe malul unui lac fără fund, când se topea gheaţa, primăvara, întrebându-mă ce va fi dacă va fi să pot să termin această traducere. Am terminat-o; iar cartea încă locuieşte cu mine. Mă veţi ierta: pare că e vorba despre mine, însă nu este.
Voi lega cartea cu o panglică stacojie: când vă veţi apropia, veţi vedea cum, de fapt, funda-i un fluture. Cartea se numeşte “Foc palid”. Verde, aşa, cu un fluture roşcat pe copertă, ai zice că-i darul potrivit de Crăciun. Nu cred în cărţile de sezon – cred însă în daruri. În cărţi nespus de dragi dăruite numai acelor prieteni apropiaţi care ştii că le vor citi şi, poate, înţelege. Cartea asta, “netraductibila”, legendara, neatinsa, şoptita pe la colţuri, s-a vândut binişor la târgul de carte de astă-vară, locul 4 în top. Dar câţi o şi citesc? Deocamdată, nici un cronicar cu sac roşu în spinare nu i-a dăruit nici o pagină în vreo revistă de la noi. Cât despre cumpărătorii de la târg, cei îndemnaţi de faimă sau reclame, nu am habar… Cărţile cumpărate şi necitite ar trebui să ne dispară din rafturi, aşa cum mi-a dispărut mie avionul cu motor abia primit de Crăciun, pe la 4-5 ani, când nu voiam să mănânc. “Foc palid” v-aş pune sub brad, numărându-vă cu grijă pe degetele mele, şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu. O mie de versuri comentate anapoda de cel mai mare, detestabilo-amuzant nebun al literaturii universale.


Răspuns pentru ancheta "Cartea de sub brad", Bookaholic.

12 decembrie 2014

Plimbări


(Foto: VDN)


*

Atunci când traduci, se petrece undeva pe la mijloc ceva care mă duce mereu cu gândul la o rătăcire pe mare - după prima sută şi ceva de pagini, nu se mai vede nici ţărmul din urmă, de unde-ai plecat cu voioşie, şi nici înainte nu se vede nimic. Un soi de panică: oricât ai lopăta eşti departe şi de plecări, şi de sosiri, începi să te sperii de oboseală, de locul nemarcat de pe hartă de unde nu ştii dacă mai scapi. Când însă eşti în cartea ta, care chiar atunci se croieşte, zona asta, de rătăcire prin miez, e cea mai plăcută. Te poţi întinde pe spate o vreme, te poţi uita cum trec norii, îţi poţi asculta bătăile inimii, nu-ţi trebuie mal - nu-ţi trebuie mal.

*

Spectacolul iubirii. O fostă colegă dirijând circulaţia într-o intersecţie aglomerată din capitală, la intrarea pe o stradă unde a locuit ani de zile cu iubitul ei, un străin plecat acum într-o ţară exotică, unde studiază păsările şi predă gramatica limbii engleze, în timp ce pe vechea lor stradă a rămas maşina brigăzii antitero - păzind o ambasadă - şi prietena mea răvăşită - păzind locul unei iubiri despre care numai alţi nebuni mult mai nebuni decât ea ar putea spune că nu mai există.
(SVJS)

10 decembrie 2014

Totul a început cu un pescăruş


Stau pe scena teatrului de la Sibiu, se joacă în avanpremieră Pescăruşul lui Andrei Şerban. Locul meu este chiar lîngă maşina de scris a lui Treplev. Dar eu, ca şi Nina, sînt ochi şi urechi la Trigorin: „Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie...” Peste două acte, Arkadina îi aduce lui Treplev „revista cu noua ta povestire”. Treplev îi mulţumeşte şi o aşază lângă maşina de scris, peste altele. Recunosc imediat titlul revistei – este Suplimentul de cultură, citesc şi eu revista asta, tare mi-ar plăcea să scriu acolo.
După spectacol, ni se îngăduie să mai zăbovim o vreme pe scenă. Acum pe maşina de scris este chiar pescăruşul. Îi fac o fotografie. Pasărea împăiată stă cu spatele la aparatul de fotografiat, iar lumina care bate din faţă îi pătrunde prin pene şi îi conferă o însufleţire bizară.
Era la sfârşitul lui 2006, mă mutasem de vreo jumătate de an înapoi la Sibiu, după ce locuisem o vreme în Bucureşti şi lucrasem într-un trust de presă, una dintre închisorile de catifea unde buzunarul nu are griji, dar nici sufletul bucurii. Înapoi acasă, cu cartea de muncă într-un sertar, începeam ceea ce se numeşte trăitul pe cont propriu. Mersul pe sîrmă, balans cu drepturi de autor în dreapta şi-n stînga, acum da, acum ba.
Peste cîteva zile, am trimis poza aceea pe adresa Suplimentului de cultură. Nu mai ştiu ce mi-aţi răspuns. Dar am în faţă ziarul. În pagina a treia a numărului din 6 ianuarie 2007, e pescăruşul meu, luminat din faţă, cu spatele la noi.
Au urmat ani atît de frumoşi, începînd cu magnificul 2007. Am pe birou – din nou în Bucureşti – un teanc destul de gros de articole din SdC. Cele mai multe sînt din acei primi ani, fabuloşi pentru Sibiu. Spectacole de teatru, concerte, expoziţii, lansări de carte. Sună sec, dar a fost savuros, am consumat cîte n-aş fi consumat altfel într-o viaţă. Mă uit pe titluri: Ajută-mă, Tarantino!; Maratonul poeziei, 15 ore de lectură publică; Dar vai, cavalerul n-are mîini!; Festivalul a crescut mare, oraşul i-a rămas mic; Filme de Cannes în oraşul cu un singur cinematograf; Erofeev: „Cel mai bun spectacol făcut după vreo operă de-a mea”; Herzog: Să mori ucis din dragoste de urs; Proiectele gonflabile ale Sibiului; Când mergi la teatru ca să mori.
Iar într-o zi de iarnă de la începutul lui 2008, cu senzaţia că bat din interior cu un ciocănel de lemn în coaja unui ou, am trimis la Editura Polirom vestea că cineva, eu, adică nimeni – singura mea carte de vizită era că scriu, de la o vreme, şi articole în Suplimentul de cultură – a tradus în taină şi din pură plăcere o carte de Nabokov, Ochiul. Oare ar folosi cuiva vestea asta? În toamna acelui an lansam cartea, alături de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Anca Băicoianu. Începea un drum nou, al traducerilor – de la acea iarnă au trecut şapte ani, între timp am tradus şapte cărţi de Nabokov şi acum mă bălăcesc în a opta, Scrisori pentru Vera. Traducerile mă ţin tot mai departe de actualitate, de articole – deşi mă simt atît de ciudat să spun că mă ţin departe de ceva. Mă ţin aproape. Mă ţin, pur şi simplu.
Ca să revin la Suplimentul de cultură, alături de teancul cu articole mai am unul, cel cu rubricile Diabloguri, 137 de texte scrise împreună cu domnul Emil Brumaru vreme de trei ani şi jumătate. Întîmplător sau nu, primul se numeşte „Fragment cu teatru”, iar ultimul „Toamnă, toamnă”. Şi tot întîmplător – sau nu! – aceste texte au fost recent reunite sub titlul Cad castane din castani. Cartea s-a lucrat cînd erau mai pline trotuarele de castane şi se va lansa în exact aceeaşi zi în care am lansat prima traducere din Nabokov. La cît de straniu şi de circular curge totul, mă aştept să prezinte cartea un pescăruş.

La mulţi ani şi vă mulţumesc!

Suplimentul de cultură, 17 noiembrie 2014, invitaţie la aniversarea de 10 ani.

2 decembrie 2014

Apariţia

"Acum voi iscodi frumosul cum
Nimeni nu l-a mai iscodit. Acum
Eu voi striga ca nimeni. Ne-ncercatul
Voi încerca. Voi face necreatul."

Terminasem de tradus "Foc palid", era primăvară, mergeam cu trenul la Timişoara, unde aveam să mai citesc pentru ultima oară şpalturile, la masa din grădină. Începeau să revină spaimele. Mă acaparează, cu o plăcere teribilă apropiată nebuniei, şi scrisul, şi tradusul - în taină, doar ale mele - însă momentul publicării este întotdeauna unul de groază.
Mă uitam pe fereastră, mă gândeam la cine ştie ce detaliu din tot hăţişul de spaime şi îndoieli. Şi atunci, în stânga mea, chiar dincolo de geam, aş putea zice înaintând umăr în umăr cu mine, am văzut uluită cum zboară un fluture. Un future roşcat cu o bulină inconfundabilă, fâlfâind sârguincios, insistent, care m-a însoţit poate preţ de un minut - dar ce timp prelung, minunat dilatat. Era exact imaginea de pe coperta noastră, iar cine a citit "Foc palid" ştie că apariţia nu putea să mă lase deloc indiferentă.