(Foto: VDN)
*
Atunci când traduci, se petrece undeva pe la mijloc ceva care mă duce mereu cu gândul la o rătăcire pe mare - după prima sută şi ceva de pagini, nu se mai vede nici ţărmul din urmă, de unde-ai plecat cu voioşie, şi nici înainte nu se vede nimic. Un soi de panică: oricât ai lopăta eşti departe şi de plecări, şi de sosiri, începi să te sperii de oboseală, de locul nemarcat de pe hartă de unde nu ştii dacă mai scapi. Când însă eşti în cartea ta, care chiar atunci se croieşte, zona asta, de rătăcire prin miez, e cea mai plăcută. Te poţi întinde pe spate o vreme, te poţi uita cum trec norii, îţi poţi asculta bătăile inimii, nu-ţi trebuie mal - nu-ţi trebuie mal.
*
Spectacolul iubirii. O fostă colegă dirijând circulaţia într-o intersecţie aglomerată din capitală, la intrarea pe o stradă unde a locuit ani de zile cu iubitul ei, un străin plecat acum într-o ţară exotică, unde studiază păsările şi predă gramatica limbii engleze, în timp ce pe vechea lor stradă a rămas maşina brigăzii antitero - păzind o ambasadă - şi prietena mea răvăşită - păzind locul unei iubiri despre care numai alţi nebuni mult mai nebuni decât ea ar putea spune că nu mai există.
(SVJS)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu