Atât de ușor

Aseară, pe străduțe pustii, un motan alb-negru cu zgardă roșie și mustață de hitler se oprise și asculta. Noi vorbeam despre cum să ne pregătim pentru marea pană de curent, care va fi, nu va fi, va fi, nu va fi, lumânări, baterii, apă, bani în bancnote mici, biscuiți, eu aici, voi acolo, n-o să ne căutăm, tot ce trebuie să facem e să trăim fiecare cumva zilele-astea, frunze, frunze de jur împrejur, curtea aurită, deja se aprindeau felinare. Trei fete au trecut vâjâind, trei fantome, una cu mantie neagră, alta cu o pălărie de vrăjitoare în mână, tot neagră, alta cu obrazul pictat - o petrecere undeva, în altă lume. Și într-un parc, în vremea asta, pe sub frunzișul uscat, continuă să crească brândușe, se împing cu scufiile în frunzele de platan tari ca noaptea, le străpung care cum pot, le înclină un pic, și-mi notez în capul listei „eliberarea brândușelor”, să mă duc mâine iarăși și să le salvez cu un deget, este atât de ușor.

La măcăleandru

Poate că din casă vremea asta pare câinoasă, dar odată ce ieși e fantastic... Am umblat mult, cu mănuși, cu umbrelă, cu gluga trasă pe cap, singură, am bătut două parcuri, roată, roată, iar roată, când mă apropiam de casă coteam și iar mă pierdeam pe alei, e minunat când plouă, afară, departe de străzi, de mașini, pe poteci, m-am vârât pe sub coroane ample de copaci plini de frunze îngălbenite, m-am cufundat și într-un rond larg, mărginit de brazi, unde știam că dacă am noroc o să văd păsări speciale, și erau acolo, era un măcăleandru, cu pieptul lui cărămiziu, erau și mierle, mâncau bobițe roșii, vorbeau mult și se uitau atente, se mirau de vizitatoarea înlemnită, m-aș fi culcat acolo, lângă pârâiașul lor, să ies peste un an, peste două anotimpuri, e atâta liniște în parcuri când plouă și atâta viață lipsită de apăsare...

Perna goală a zilelor

Am tradus prea mult anul ăsta; vara s-a dus așa, abia am reușit să termin și să fug către final, să-mi văd iarăși părinții, să văd muntele, marea - o noapte într-un loc, două în altul, trei în altul. A fost o vară frustrantă, așa, lipită zi de zi de birou, amânând la nesfârșit o plecare, în vreme ce-n jur se țopăia gălăgios - dar câtă lumină și liniște, totuși, deși știam toți ce urmează. Acum, în octombrie, mie mi se pare că încă e vară. Probabil din lipsa vacanței. Am tradus prea mult și anul ăsta, îmi zic. Dar am și scris prea mult, în general, în ultima vreme, de când... Atât de mult, sau atât de susținut, încât mi-e și rușine. Dar altceva ce-ar fi de făcut? Zilele goale sunt imposibile. Zarva e asurzitoare. E tot mai sufocant să trăiești. Și totuși, să trăiești - asta-i totul; cât e. Trebuie să umpli cumva perna goală a zilelor, cu orice fel de fulgi - de sens -, doar ca să fugi un pic de aici. Îngrozită, cu ochii la curți și la plante și-n pagini, singură, singură, singură, încă se mai poate trăi.