Am tradus prea mult anul ăsta; vara s-a dus așa, abia am reușit să termin și să fug către final, să-mi văd iarăși părinții, să văd muntele, marea - o noapte într-un loc, două în altul, trei în altul. A fost o vară frustrantă, așa, lipită zi de zi de birou, amânând la nesfârșit o plecare, în vreme ce-n jur se țopăia gălăgios - dar câtă lumină și liniște, totuși, deși știam toți ce urmează. Acum, în octombrie, mie mi se pare că încă e vară. Probabil din lipsa vacanței. Am tradus prea mult și anul ăsta, îmi zic. Dar am și scris prea mult, în general, în ultima vreme, de când... Atât de mult, sau atât de susținut, încât mi-e și rușine. Dar altceva ce-ar fi de făcut? Zilele goale sunt imposibile. Zarva e asurzitoare. E tot mai sufocant să trăiești. Și totuși, să trăiești - asta-i totul; cât e. Trebuie să umpli cumva perna goală a zilelor, cu orice fel de fulgi - de sens -, doar ca să fugi un pic de aici. Îngrozită, cu ochii la curți și la plante și-n pagini, singură, singură, singură, încă se mai poate trăi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu