30 august 2009

Duminica intre patru...



Duminică ploioasă. Era o astfel de zi.

Plictiseala nu-i o pisică albă privind pe fereastră la duminica ploioasă. Nu-i nici măcar duminica ploioasă în care o pisică albă stă neclintită la fereastra ei de pe strada Cetăţii. Ci geamul dintre ele, cu fiecare din cele patru păcătoase laturi ale sale.

*

Termin de tradus cele şapte povestiri de Nabokov, fac curat după ele ca după nişte musafiri care au petrecut cotropind totul în jur. Biroul rămîne incredibil de mare, ca o morsă eşuată, cu botul spre calendar. Fluture de piatră, ultima zi de vară. Exact cum ţi-ai promis.

29 august 2009

Incintata

În ziua în care mă fericesc citind, în Dilemateca, una dintre cele mai echilibrate cronici la "Basmul Prinţesei Repede-Repede" - povestea desfăşurată pe hotarul unde se luptă Lentoarea şi Graba -, Dilema veche apare sub tema "Calea lentă". Coordonatorul numărului, Marius Chivu, vorbeşte despre "începutul unei frumoase lentori". Iar într-o casetă descopăr cireaşa: un citat din "Lentoarea" lui Kundera. Încîntată!

28 august 2009

Coincidente - Un barbat? Un barbat.

Fiecare, dar absolut fiecare traducere din Nabokov e marcată de mai mici sau mai mari, foarte simpatice coincidenţe.

Tocmai venisem azi de afară şi mă pregăteam să intru la duş, cînd, dincolo de susurul apei, parcă aud că sună cineva la uşă. Lipa, lipa, mă uit pe vizor, poştaşul. Îmi amintesc că trebuia să vină un plic important. Nu sînt chiar în cea mai potrivită ţinută ca să deschid. Nu mai nimeresc să mă îmbrac, bombăn cîte ceva prin uşă, nu vreau să plece cu plicul, învîrt de yală o dată în timp ce mai trag o mînecă pe mine, sar într-un picior, mai învîrt o dată, apa curge, parcă îl aud plecînd; abia într-un tîrziu deschid; poştaşul e deja cu un etaj mai jos, strig ceva, el revine... Am învins! Da, e contractul pentru noua traducere. Închid uşa, mă întorc la duşul meu.
Sub perdeaua de apă, ceva din toată întîmplarea asta măruntă mi se pare deodată extrem de amuzant şi cumva cunoscut... Agitaţia mea şi a apei, bolboroseala prin uşă, strigătul pe scări... Şi, pac, deodată înţeleg. Rîd zgomotos - e un adevărat remake după scena din "Disperare", de Nabokov, cînd servitoarea îi bate în uşă lui Hermann, tocmai cînd el se pregătea să intre în cadă. După o foarte simpatică bîlbîială, cu glasuri de neauzit din cauza apei, el îi deschide şi urmează un scurt dialog de-un umor nebun (îmbogăţit de autor în versiunea engleză, faţă de cea rusească).

- A venit un bărbat, domnule, care vrea să vă vadă.
- Un bărbat? am întrebat şi-am deschis uşa.
- Un bărbat, a repetat Elsie, ca şi cînd ar fi făcut un comentariu legat de goliciunea mea.

Doar că Hermann îl dă naibii pe vizitator, pentru ca apoi să regrete profund...
Şi eu am alergat ca nebuna, deşi miza nu era deloc la fel de mare. Purtam, cred, în minte, obsesia că nu e bine să laşi pe cineva să-ţi plece de la uşă, chiar dacă tocmai te pregăteşti să intri în cadă... Ar fi fost ceva să deschid şi să-mi fie prezentată dublura!

20 august 2009

Semnele, fagurii

Fault dur la cules de tărtăcuţe. Peste două săptămîni, azi, pe canapeaua cărămizie, observ că urma de la rană îmi pare grozav de cunoscută... Este copia perfectă, în oglindă, a semnului pe care îl am din naştere undeva pe piciorul stâng. Perfectă simetrie, de parcă în somn semnul s-ar fi imprimat de pe un picior pe celălalt, ca un fluture de cerneală ce se iveşte pe foaia îndoită!
Cum s-a jucat întîmplarea cu mine şi mi-a anulat micul semn particular, plasîndu-mi un altul, chiar şi temporar. Experimental!

Semnele, defectele, ce-am fi fără ele? Eu ştiu - fără tot balastul cumplit de complexe, hrănindu-mi timiditatea morbidă şi senzaţia permanentă, contradictorie, de sete şi de fugă, nimic nu eram. Iată de ce am, vreau să am încredere în "defectele" altuia - în fiecare dintre ele stă cuibărit, cu pleoapele strînse peste ochii imenşi, un mic animal adormit şi înfometat. Se leagănă între ghilimele ca-ntr-un hamac, cîntîndu-şi singur în vis şi tremurînd, aşteptînd dezmierdarea. Din fagurele în ale cărui hexagoane dulci hibernează aceşti monstruleţi cu degetele în gură, pe care trebuie să ştii cum să-i trezeşti, se pot înălţa deodată şuvoaie de abur împletite cu miere albastră - aşa-s sufletele care tînjesc cel mai mult după dragoste.

9 august 2009

Duminica ploioasa, Agafia si Grisa



Era o astfel de zi.

Duminică ploioasă. Te trezeşti cu gîndul să mergi în Dumbravă. Dar rămîi aici, tot cu articolele, cu traducerile, cu muzica. Sînziene lîngă agendă.

Aseară, într-o plimbare scurtă, am cules sînziene din curtea părăsită şi năpădită de buruieni a unei case ce s-a demolat. Pe tulpinile lor subţiri s-au căţărat altele, spirale încăpăţînate de rochiţa-rîndunicii. Le-am mirosit la culcare - ce visezi noaptea, cu florile unei case dărîmate pe birou? N-am visat nimic.

***

Surpriză frumoasă, citind "Agafia" lui Cehov, cu triluri de păsări de noapte şi privighetori, traduse în cuvinte omeneşti. Cehov "citeşte" în tril "strigăte aproape articulate": "Nu l-ai văzut pe Ni-ki-ta?", urmate de răspuns: "L-am văzut! L-am văzut! L-am văzut!".

În martie, cînd se instala privighetoarea în mesteacănul din faţa casei, traduceam şi eu în cuvinte trilurile sofisticate, repetate la infinit. Culmea, tot întrebare şi răspuns înţelegeam. Scriam atunci pe celălalt blog:
E un tril nou, pe care eu nu l-am mai auzit. O frază alcătuită din două propoziţii, repetate cu aceeaşi claritate neobosită. Prima, ca un susur prelung, de parcă ar spune: "Ia ghici, ghici, ghici: cine sînt?", iar a doua, tranşantă, mult mai jucăuşă în bucle: "Sînt pă-să-ri-cul!".

Interesant, la el repetiţia este în răspuns, la mine era în întrebare. Invers, cuvîntul sacadat la el este în întrebare, la mine în răspuns. De căutat, de dragul muzicii, versiunea originală, rusească, a lui Cehov.

După ce Agafia pleacă lăsînd o dîră verde în iarba înrourată, mă îndulcesc cu băieţelul Grişa. Şi mă opresc. Pietrele preţioase se simt bine singure.

7 august 2009

Florile sint cit bisericile...

În lumea cu flori cît bisericile şi fluturi cît elicopterele, e basm la tot pasul.





Un pitic ca tot piticul.



Un ciupercuţ.



Un păianjen cam Tra-La-La, care se mută un metru pe zi.




Şi căsuţă în copac.


Şi cel mai plat dintre dealuri, al Plictiselii.



Şi urme de căpcăuni răpuşi la marea cocoţare.


Lupta dintre Lentoare şi Grabă.


Căţeloi cu limboaşca de-un metru.


Şi Căţeloi rezonabil.



Catalpă cu frunze mii, pentru scrisorete, scrisorete-ultrasecrete, scrisorame şi scrisorane.


Animale împietrite, interpretînd binişor roluri de gargui, de n-ar fi trădate de sclipirile din ochi.


Şi-un brotak de pus deoparte, Mereu-Mereu.

6 august 2009

Insemnari capcaunarde

Unde se duc zilele de vară? Marele căpcăun cu solzi din cifre de calendar încearcă să le prindă din zbor şi să le rupă aripile. Fiindcă ele, obraznicele, îi fîlfîie prea repede pe sub nas, căpcăunul se înfurie şi strănută cu furie peste ceaşca de ceai. Tunete şi fulgere în fiecare seară!
Mic jurnal de vară, însemnări de agendă căpcăunardă. Cel mult!

Aventuri grădinozaure.