29 ianuarie 2018
Azi
Traducerile mele și-o ființă rătăcită printre ele, peisaj parțial.
A fost inițial un raft Nabokov aici, deasupra patului meu. Apoi traducerile s-au înmulțit. Am separat, am mutat cu un etaj mai sus cărțile lui Nabokov în original, pe cele traduse de ceilalți și pe cele traduse în alte limbi. Dar eu tot raftul Nabokov îi zic, deși e un corp dublu. Cum nici la etaj nu încape tot, țin cărțile mari și grele în alt loc, deasupra biroului - biografia Verei, scrisorile în original. Iar în biblioteca din sufragerie sunt biografia lui N. în două volume, poeziile traduse de fiul Dmitri Nabokov, alte traduceri în alte limbi. Nabokov locuiește, astfel, în vreo cinci „încăperi” din apartamentul meu mic, de doar două camere. Și eu tot „raftul Nabokov” îi spun, de parcă e doar unul. Fiindcă, de fapt, e doar unul.
26 ianuarie 2018
Umbre înapoi și înainte
Printre pozele de familie, descopăr - și parcă o văd pentru prima oară acum - o imagine cu părinții plimbându-se prin Trivale, în cărucior e sora mea, A., eu încă nu sunt, iar poza e neclară, un accident, și totuși păstrată, și mă încântă tocmai de aceea; focusul este mult prea aproape, spre privitor - privitorul care încă nu există și n-are cum să vadă prea bine ce-a fost înainte să fie.
Imaginea asta o exhibam acum doi ani, însoțită de explicație, mă uit și îmi dau seama că tot ce am scris în a doua parte a anului trecut, mult, mai mult ca oricând, dar insuficient pentru ce vreau să spun, e numai și numai despre asta.
Fascinată de umbrele lungi dinaintea noastră, de umbra neagră care ne pândește din spate.
De nuanțe. De tot ceea ce nu vedem, dar există.
Uneori, când te străduiești să scrii despre acea nuanță fără nume care rezidă într-un lucru, într-o stare și care nu poate fi prinsă nicicum, când crezi că ai apucat-o ușor între degete și o freci ușurel ca s-o simți, s-o pricepi, s-o adulmeci, sperând că la final nu vei descoperi între buricele degetelor doar praf colorat, doar fărâme, atunci...
***
Scriu uneori ce mă frământă și-n locul unde strigăm toți pe o mie de voci. Ce greșeală. Cu cât e mai nuanțată, mai veritabil contradictorie postarea, cu cât sapi mai temeinic în tine, cu cât arunci în lume o bucățică mai vie, cu atât te poți aștepta la o toporișcă de întrebare sau afirmație directă, dezarmantă, cu iz de ceas deșteptător plin de bune intenții care împarte totul în două, noapte și zi. Grosolănia s-a născut la subsol.
25 ianuarie 2018
Cutiuță
M-am tot gândit, în plimbarea mea de azi prin care serbam două sute de pagini din noua traducere lungă cât noaptea de iarnă, de ce mă sâcâie faptul că în unele bilanțuri cu cărțile anului „O vară cu Isidor” apare la secțiunea cărți pentru copii. Adică, e frumos că-i acolo, dar de ce mă simt ca măgarul între oi?
Pentru că e un roman. Pentru că nu e pentru copii mici. Pentru că nu e o carte cu multă ilustrație și text puțin. Pentru că nu e nici doar pentru copii mari și adolescenți, ci pentru oameni de atâtea vârste diferite. Și pur și simplu pentru că simt că nu e de-acolo. Îi iese capul din rând. Știu că nu e important, cine mai citește bilanțuri în afară de noi și cât pot ele să conteze, e purul adevăr că nu contează deloc pe lângă circuitul cărții în natură, cu întâlniri, cu cititori văzuți, nevăzuți, mai mulți decât am putut spera la vreo carte. Dar Isidor m-a rugat să scriu, cu stânjeneala care însoțește firesc un astfel de gest, că-l strânge tare cutiuța în care-au încercat să-l înghesuie. E foarte posibil ca aici, în România, cutiuța asta să fie doar un diminutiv și asta să fie ceea ce mă jenează - ne lipsește una mai mare și mai serios compartimentată.
Lecturi frumoase tuturor, fără etichete și pereți de carton.
Pentru că e un roman. Pentru că nu e pentru copii mici. Pentru că nu e o carte cu multă ilustrație și text puțin. Pentru că nu e nici doar pentru copii mari și adolescenți, ci pentru oameni de atâtea vârste diferite. Și pur și simplu pentru că simt că nu e de-acolo. Îi iese capul din rând. Știu că nu e important, cine mai citește bilanțuri în afară de noi și cât pot ele să conteze, e purul adevăr că nu contează deloc pe lângă circuitul cărții în natură, cu întâlniri, cu cititori văzuți, nevăzuți, mai mulți decât am putut spera la vreo carte. Dar Isidor m-a rugat să scriu, cu stânjeneala care însoțește firesc un astfel de gest, că-l strânge tare cutiuța în care-au încercat să-l înghesuie. E foarte posibil ca aici, în România, cutiuța asta să fie doar un diminutiv și asta să fie ceea ce mă jenează - ne lipsește una mai mare și mai serios compartimentată.
Lecturi frumoase tuturor, fără etichete și pereți de carton.
24 ianuarie 2018
Azi, Nabokov, Morn, prima dată
...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar cînd şi cînd numele unei străzi
sau o flaşnetă plîngînd la amurg
ne vor aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decît ne-ar putea aminti gîndul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul cînd sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gîndul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.
Azi, pe nepregătite, am găsit într-o librărie aceste două comori. Cea mai citită și cea mai puțin citită dintre cărțile lui Nabokov. Tragedia domnului Morn, scrisă în 1923-1924, nu s-a publicat niciodată în timpul vieții lui Nabokov și asta e prima traducere în engleză. O ediție minunată. Prilej cu care postez și un fragment pe care l-am tradus în urmă cu vreo trei ani, așa cum este el inclus în Scrisori către Vera.
dar cînd şi cînd numele unei străzi
sau o flaşnetă plîngînd la amurg
ne vor aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decît ne-ar putea aminti gîndul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul cînd sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gîndul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.
Azi, pe nepregătite, am găsit într-o librărie aceste două comori. Cea mai citită și cea mai puțin citită dintre cărțile lui Nabokov. Tragedia domnului Morn, scrisă în 1923-1924, nu s-a publicat niciodată în timpul vieții lui Nabokov și asta e prima traducere în engleză. O ediție minunată. Prilej cu care postez și un fragment pe care l-am tradus în urmă cu vreo trei ani, așa cum este el inclus în Scrisori către Vera.
23 ianuarie 2018
„O vară cu Isidor” la Observator Lyceum
Observator cultural continuă și în 2018 seria de întîlniri între liceeni şi scriitori români, iniţiate în luna mai 2017, prima ediție din acest an a Observator Lyceum urmînd să se desfășoare vineri, 26 ianuarie, ora 18.30, la Muzeul Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8, București). Invitată este Veronica D. Niculescu, autoarea romanului O vară cu Isidor (Editura Polirom, Colecția Junior – coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu –, 2017).
Invitaţii ediţiilor anterioare au fost: Octavian Soviany, laureatul Premiului Observator Lyceum, în 2016, pentru romanul Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească), sculptorul Mircea Roman (cel care realizează trofeul Observator Lyceum), Bogdan-Alexandru Stănescu și Vlad Zografi (cîştigător al Premiului Observator Lyceum pentru proză la Gala Premiilor Observator cultural 2017, pentru romanul Efectele secundare ale vieții, Editura Humanitas).
La eveniment – organizat de revista Observator cultural și susținut de Muzeul Național al Literaturii Române – participă elevi de la licee din București, unii dintre ei membri ai juriului care acordă Premiul Observator Lyceum pentru proză, inițiat în 2016 și decernat anual, în cadrul Galei Premiilor Observator cultural.
În dezbatere se va afla prima sa carte pentru copii, O vară cu Isidor, povestea unei fetițe de 13 ani din București care se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa.
Mai multe detalii aici.
18 ianuarie 2018
„Sylvie și Bruno”
În topul cărților mele favorite, din toate cele pe care le-am tradus, la o distanță mare de orice altceva, se află „Foc palid” al lui Nabokov și „Watt” al lui Beckett. Și pentru că era nevoie de încă una, ca să fie trei, ca-n povești, a apărut în viața mea „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll.
Cartea asta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, și iarăși e o traducere pe care i-o datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Pentru că unele lucruri, oricum ai lua-o, le datorezi.
Cartea apare în curând la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior, și este o splendoare de împletitură între realitate și vis, cu proză și poezie. Un capitol întreg e scris în versuri cu ritm și rimă - iar traducerea acestuia a fost marea, marea mea plăcere a anului trecut.
Cu asemenea cărți îți amintești de ce ai plecat de pe un drum și-ai apucat pe altul. E bucurie pură aici. Sper să ajungă și la voi.
11 ianuarie 2018
Soarele zilei
Ieri, frig rău, mă încălzesc un pic în Librăria Eminescu. Îmi cumpăr cafeaua preferată, cea aromată și slabă fără de care nu-mi mai pot începe zilele, apoi mă plimb printre cărți ținând punga aurie în mână, mă bucur de fierbințeala cafelei proasăt râșnite, o adulmec apăsând ușurel pe plicul cu răsuflătoare, cafeaua e un animălete care îmi pufnește în față. Mă simt bine scotocind mai atentă pereții cu cărți în engleză, sunt aici și volumele abia apărute la noi anul trecut, serii de autor, ce coperte frumoase. Îmi amintesc că trebuie să-mi vină prin poștă ceva comandat de pe Bookdepository înainte de Crăciun, o mică minunăție imposibil de găsit pe la noi.
Cele câteva minute se dilată, fac soarele unei zile reci și pustii.
Altă imagine se suprapune aici. Nu acum, ci în urmă cu câteva zile, în librărie coboară o femeie cu un băiețel de vreo patru ani. „De ce se vinde cafea în librărie?” întreabă copilul. „Fiindcă cafeaua merge bine cu cărțile!” zice mămica. Și băiețelul cu lăbuțe verzi și glas gros, după câteva clipe de gândire: „Ba nu, nu merge!”.
Cele câteva minute se dilată, fac soarele unei zile reci și pustii.
Altă imagine se suprapune aici. Nu acum, ci în urmă cu câteva zile, în librărie coboară o femeie cu un băiețel de vreo patru ani. „De ce se vinde cafea în librărie?” întreabă copilul. „Fiindcă cafeaua merge bine cu cărțile!” zice mămica. Și băiețelul cu lăbuțe verzi și glas gros, după câteva clipe de gândire: „Ba nu, nu merge!”.
10 ianuarie 2018
Sunt deja reprofilată
Am spus de câteva ori, mai în glumă, mai în serios, în perioadele de mare oboseală, că aș vrea să mă fac florăreasă. Să stau în micul magazin cât e ziua de lungă, să privesc lumea trecând pe stradă, să foșnesc ușor din celofan, să traduc câte o poezie de Nabokov pe săptămână. Dar nu m-ar angaja nimeni, n-am experiență. Și, de fapt, nu mai doresc să fiu angajatul nimănui. Altădată, mult mai demult, spuneam că aș vrea să fiu îngrijitoare la Zoo. Dar acum, după ce-am scris o carte în care îngrijitorii la Zoo sunt porecliți Clonț și Piciorong, parcă nu-mi mai arde. Asta dacă vorbim de meserii.
Adevărul e însă altul. Adevărul e că sunt deja reprofilată. Zdravăn reprofilată. Am trecut prin atâtea perioade, atâta am cotit, de la facultatea tehnică absolvită acum douăzeci și cinci de ani, de la meseria mea inițială, practicată patru ani și ceva, trecând prin meserii de împrumut, încât cred că mă voi opri la ceea ce fac acum. Mi-a luat cam mult, dar am ajuns la capăt: să traduc cărți este ocupația care mi se potrivește cel mai bine. De zece ani traduc cărți, de șase ani trăiesc exclusiv din traduceri și scris.
Dacă vorbim despre scris, atunci am alt răspuns. Ne reprofilăm, oricum, după fiecare carte scrisă – și publicată sau nu. O luăm de fiecare dată de la capăt, altfel. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele. Mă străduiesc să fie așa. Ne reinventăm mereu, turnăm în forme noi ce avem de spus. După proză scurtă am scris „simfoniile”, apoi am scos un roman cu o structură atipică, apoi un roman pentru copii și adolescenți, acum merg pe sârmă cu altă poveste în spinare.
Mă uit în urmă, mă întreb și eu ce-aș fi răspuns dacă aș fi fost întrebată acum douăzeci de ani cum m-aș reprofila. Știam că vreau să fac altceva în anii ‘90, când am renunțat la meseria mea și-am intrat în prima redacție de ziar, unde-am văzut toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată. Știam că faptul că fusesem bună și la matematică, nu doar la engleză și română, mă dusese pe un drum greșit, drumul de atunci al copiilor buni. Dar aș fi putut răspunde cu toate câte aveau să urmeze? Nici gând. Aș fi zis îngrijitor la Zoo, sunt sigură, deși visam litere și pagini de literatură, în timp ce în jurul meu pluteau pagini cu morți, cu violuri, cu sinucideri, cu politicieni și editoriale mai trecătoare ca apa de ploaie.
(răspuns la o anchetă de Bogdan Coșa în numărul actual al revistei Astra - „Dacă ai fi nevoită să renunți la arta ta sau, în general, să te reprofilezi, în ce direcție te-ai îndrepta? Ce ți-ar plăcea să lucrezi?”)
Adevărul e însă altul. Adevărul e că sunt deja reprofilată. Zdravăn reprofilată. Am trecut prin atâtea perioade, atâta am cotit, de la facultatea tehnică absolvită acum douăzeci și cinci de ani, de la meseria mea inițială, practicată patru ani și ceva, trecând prin meserii de împrumut, încât cred că mă voi opri la ceea ce fac acum. Mi-a luat cam mult, dar am ajuns la capăt: să traduc cărți este ocupația care mi se potrivește cel mai bine. De zece ani traduc cărți, de șase ani trăiesc exclusiv din traduceri și scris.
Dacă vorbim despre scris, atunci am alt răspuns. Ne reprofilăm, oricum, după fiecare carte scrisă – și publicată sau nu. O luăm de fiecare dată de la capăt, altfel. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele. Mă străduiesc să fie așa. Ne reinventăm mereu, turnăm în forme noi ce avem de spus. După proză scurtă am scris „simfoniile”, apoi am scos un roman cu o structură atipică, apoi un roman pentru copii și adolescenți, acum merg pe sârmă cu altă poveste în spinare.
Mă uit în urmă, mă întreb și eu ce-aș fi răspuns dacă aș fi fost întrebată acum douăzeci de ani cum m-aș reprofila. Știam că vreau să fac altceva în anii ‘90, când am renunțat la meseria mea și-am intrat în prima redacție de ziar, unde-am văzut toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată. Știam că faptul că fusesem bună și la matematică, nu doar la engleză și română, mă dusese pe un drum greșit, drumul de atunci al copiilor buni. Dar aș fi putut răspunde cu toate câte aveau să urmeze? Nici gând. Aș fi zis îngrijitor la Zoo, sunt sigură, deși visam litere și pagini de literatură, în timp ce în jurul meu pluteau pagini cu morți, cu violuri, cu sinucideri, cu politicieni și editoriale mai trecătoare ca apa de ploaie.
(răspuns la o anchetă de Bogdan Coșa în numărul actual al revistei Astra - „Dacă ai fi nevoită să renunți la arta ta sau, în general, să te reprofilezi, în ce direcție te-ai îndrepta? Ce ți-ar plăcea să lucrezi?”)
6 ianuarie 2018
Jurnaliere - Cum spui povestea de nespus, o casă, un vis și o ocnă
Sunt tot mai interesată de poveștile care știu să nu spună povestea. De cum spui o poveste când nu vrei să spui o anumită poveste. Poate m-am răsfățat în Sălbăție, punând piedici și oferind recompense, croind o poveste densă de ierburi în jurul poveștii de nespus, sperând că ea va fi totuși văzută ghemuită acolo, chircită, palpitând ca un bătrân secret nenăscut - refuzând cu obstinație să iasă și să joace după cum îi cântă lumea. Cum spui povestea de nespus, ce altceva îi oferi celui care va trece prin chinuri și va descoperi sau nu ceea ce cu adevărat i se oferă aici.
*
Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.
*
Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.
*
Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.
*
În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.
*
Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.
*
Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.
*
Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.
*
În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.
5 ianuarie 2018
One More Time with Feeling
Zilele sunt cu pagini, serile sunt cu filme. Mai las aici un semn despre un film excepțional.
One More Time with Feeling, un documentar cu Nick Cave, despre filmările la albumul Skeleton Tree după moartea fiului său Arthur.
Poezie de film în fiecare clipă a sa, „portretul unui autoportret” dark și luminos, dureros și splendid, o poezie pe margini de prăpăstii și dincolo de ele, la margini de păduri și dincolo de ele. Despre creație și impactul unei traume asupra celui care scrie. Imagine, muzică, vers, comentariu, totul perfect; și mai ales povestea nespusă, rămasă intactă, înfricoșătoare și crudă, în miezul celei spuse.
Trailer aici.
Și un articol cu câteva secvențe video incluse aici.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2016, aseară a fost difuzat de HBO.
One More Time with Feeling, un documentar cu Nick Cave, despre filmările la albumul Skeleton Tree după moartea fiului său Arthur.
Poezie de film în fiecare clipă a sa, „portretul unui autoportret” dark și luminos, dureros și splendid, o poezie pe margini de prăpăstii și dincolo de ele, la margini de păduri și dincolo de ele. Despre creație și impactul unei traume asupra celui care scrie. Imagine, muzică, vers, comentariu, totul perfect; și mai ales povestea nespusă, rămasă intactă, înfricoșătoare și crudă, în miezul celei spuse.
Trailer aici.
Și un articol cu câteva secvențe video incluse aici.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2016, aseară a fost difuzat de HBO.
2 ianuarie 2018
Ultima, prima
Cum mi-am petrecut ultima seară din an și prima seară din an.
Cu Mastroianni.
Revelion
Divorcio ala italiana - trailer aici.
1 ianuarie
Una giornata particolare - trailer aici.
În prima dimineață din an am pornit într-o plimbare lungă, în locul cel mai înalt din București, unde străzile sunt abrupte și pisicile blânde, iar până acolo bulevardele, piețele, intersecțiile erau la fel de pustii ca în film, în scena peste care am zis cu regret „aici n-o să mai fie niciodată așa”.
Cu Mastroianni.
Revelion
Divorcio ala italiana - trailer aici.
1 ianuarie
Una giornata particolare - trailer aici.
În prima dimineață din an am pornit într-o plimbare lungă, în locul cel mai înalt din București, unde străzile sunt abrupte și pisicile blânde, iar până acolo bulevardele, piețele, intersecțiile erau la fel de pustii ca în film, în scena peste care am zis cu regret „aici n-o să mai fie niciodată așa”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)