Printre pozele de familie, descopăr - și parcă o văd pentru prima oară acum - o imagine cu părinții plimbându-se prin Trivale, în cărucior e sora mea, A., eu încă nu sunt, iar poza e neclară, un accident, și totuși păstrată, și mă încântă tocmai de aceea; focusul este mult prea aproape, spre privitor - privitorul care încă nu există și n-are cum să vadă prea bine ce-a fost înainte să fie.
Imaginea asta o exhibam acum doi ani, însoțită de explicație, mă uit și îmi dau seama că tot ce am scris în a doua parte a anului trecut, mult, mai mult ca oricând, dar insuficient pentru ce vreau să spun, e numai și numai despre asta.
Fascinată de umbrele lungi dinaintea noastră, de umbra neagră care ne pândește din spate.
De nuanțe. De tot ceea ce nu vedem, dar există.
Uneori, când te străduiești să scrii despre acea nuanță fără nume care rezidă într-un lucru, într-o stare și care nu poate fi prinsă nicicum, când crezi că ai apucat-o ușor între degete și o freci ușurel ca s-o simți, s-o pricepi, s-o adulmeci, sperând că la final nu vei descoperi între buricele degetelor doar praf colorat, doar fărâme, atunci...
***
Scriu uneori ce mă frământă și-n locul unde strigăm toți pe o mie de voci. Ce greșeală. Cu cât e mai nuanțată, mai veritabil contradictorie postarea, cu cât sapi mai temeinic în tine, cu cât arunci în lume o bucățică mai vie, cu atât te poți aștepta la o toporișcă de întrebare sau afirmație directă, dezarmantă, cu iz de ceas deșteptător plin de bune intenții care împarte totul în două, noapte și zi. Grosolănia s-a născut la subsol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu