„Trei surori” și noi, în pădurile noastre mici de mesteceni

Ultima duminică din an, m-am trezit târziu. Am rămas peste noapte în pădurea de mesteceni, cu cele trei surori. Cu Mașa, oftând după dragostea pierdută, cu Irina, o căprioară zbătându-se în flăcări, cu Olga, zicându-mi că viața nu s-a sfârșit încă - trebuie să trăim, să muncim.

Ce splendoare de spectacol a făcut iarăși Radu Afrim! „Trei surori”, la Teatrul Național București, cu subtitlul „Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, a avut premiera la începutul acestei luni, s-a jucat aseară, se joacă și azi. Radu Afrim scrie și rescrie, adaugă piese importante de puzzle la povestea surorilor, își imaginează și le scrie gândurile, le așază într-o lume modernă, într-un oraș de provincie din România, visând la Moscova lor, și mai îndepărtată astfel.

Mă uitam uluită aseară: dacă ai descompune spectacolul acesta de-o năucitoare energie în straturi, ai avea și-un spectacol de dans modern (ce Irină!), și unul de imagine și muzică, și un text complex - toate funcționează perfect și separat. Iar împreună fac bum! De mult n-am mai simțit atâta bucurie, trei ore de plăcere într-o lume care vorbește firesc cehoviană și afrimeză, cu actori de nota o sută (cum aș putea spune aici doar un nume, doar Marius Manole sau doar Flavia Giurgiu, când toți au umplut scena cu viață?), dedicați rolului până la cer. O lume unde totul e dureros de fermecător. Viu iarăși - așa te face să te simți „Trei surori”.

Mulțumesc, Radu Afrim!

Mai sunt trei zile din an, și-apoi de la capăt. Să trăim, să muncim, să suferim, în pădurile noastre mici de mesteceni...

(Foto: Ovidiu Moisin, Mihaela Tulea / tnb.ro)

Cărțile și poveștile mele din 2019

Cărțile apărute în 2019, ce-am mai scris, ce-am mai tradus.

Scrisul.
Senzația la capăt de an este că am lucrat la o singură carte, Toți copiii librăresei. Cartea pleacă la tipar în ianuarie, o pregătim în zilele acestea. Apare în colecția Ego.Proză, la Polirom. Niciodată n-am mai trăit o perioadă atât de lungă, atât de intensă, dedicată sută la sută unei cărți. Voi vorbi când va veni vremea.
Totuși, la început de an am mai scris o carte, mică, Harap Alb 2.0, continuarea poveștii lui Ion Creangă, apărută la FILIT.
Iar la capăt de an scriu întins la continuarea lui Isidor.
Am scris și povestiri, texte inedite mi-au apărut în revista Iocan, în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană de la Arthur, în manualul de Română de clasa a VII-a de la Art-Klett și în Caietul elevului.

Traduceri.
Am tradus o singură carte, la începutul anului, după care am reușit în sfârșit să mă opresc, să mă dau jos din roata care devenise năucitoare și să îmi văd doar de scris.
Oase solare, de Mike McCormack, roman recompensat cu International Dublin Literary Award în 2018, este în pregătire la Editura Polirom, apare în curând. Este cartea dintr-o singură frază, considerată o capodoperă stilistică - mi-a plăcut enorm, mi-a făcut o extraordinară plăcere să o traduc, mi s-a părut un excelent adio (probabil temporar) de la traduceri.
Traduceri apărute anul acesta: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov (Polirom), Sonata Gustav de Rose Tremain (Humanitas Fiction), Hemingway și cu mine de Paula McLain (Humanitas Fiction), toate lucrate anul trecut. Și trei cărticele pentru copii din seria Lama Lama de Anna Dewdney (Nemira).

Reeditări.
Excepțională vestea reeditării seriei Nabokov la Polirom. Dintre traducerile mele au apărut, la zece ani de la prima publicare, Ochiul, Disperare, iar Darul stă să apară. Plus o selecție de Povestiri în colecția Top 10+.
Două noi tiraje din O vară cu Isidor au fost tipărite în martie și în octombrie. Ne îndreptăm spre 8.000 de exemplare vândute.

Festivaluri.
A trebuit să refuz, nu m-am simțit în stare să ies în public în prima parte a anului (când am ieșit, am gafat), nici să călătoresc prea departe. Dar am fost la FILIT în toamnă și la SHORT, noul festival de proză scurtă din București, care sper să dureze.

Una peste alta, 2019 a început cum nu se poate mai rău în plan personal, dar cu cărțile a fost excepțional.
Abia aștept să văd Toți copiii librăresei și Oase solare în carne și oase, căci ele rămân pentru mine cărțile acestui an, cu ele mi-am petrecut cel mai mult timp, deși vor fi frumos aliniate la poză abia în decembrie anul viitor.

Crăciun fericit și an nou bun tuturor!

Unica religie, a frumuseții, a lor

Scriu zilnic, orice ar fi (dar ce să fie altceva?). Scriu zilnic un capitol, croiesc mai departe.
Nu cunosc bucurie mai mare, în singurătate, decât să scrii la poveste, fără gândul că o va citi cineva, fără gândul că o vei publica, dar știind că este dorită, așteptată, cerută.
A fost un an al scrisului, al unei singure cărți luni și luni, fără nici o zi în care să nu trăiesc în poveste. N-a mai existat un asemenea an.
La fiecare capăt de an, în micul jurnal pur tehnic al meu, notam obsesiv aceeași dorință: să traduc mai puțin, să îmi văd de scris. A durat ceva până să fie posibil.
În izolarea care devine uneori de nesuportat, în camera mică, cu ușa închisă, mi-au ținut companie păsările, florile, norii și muncitorii care reabilitează din greu o aripă a hotelului. Îi iert pe toți. Pe păsăroiul care mi-a bătut prea insistent în geam, chiar când sculptam un pasaj complicat, din anii '80 - căci el, cu atitudinea lui, îmi e muză acum pentru condor. Norii care mi-au furat privirea prea multe minute, când ieșisem doar trei clipe pe geam, să-mi alung starea de rău. Muncitorii și nesfârșitele răcnete ale lor, băi, băăăi, de la opt dimineața până seara la șase. Orhideele, care au înflorit ca niciodată de bogat, pentru a doua oară în an, parcă certându-mă că - tot scriind cu voioșie sub vălul meu negru - am uitat să mai cred în unica religie pe care sunt capabilă să o îmbrățișez cu tot sufletul, a frumuseții, a lor.

Au înflorit orhideele
pe după perdele
se-nsfioșează ca feele.