Veronica D. Niculescu (n. 1968) a debutat în 2004 cu volumul de proză scurtă Adeb (Ed. Limes); în 2008 a publicat volumul de proză Orchestra portocalie (Ed. Cartea Românească), în 2009 – Basmul Prinţesei Repede-Repede (Ed. Polirom, în colaborare cu poetul Emil Brumaru), iar în 2012 volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea (Ed. Casa de pariuri literare).
Anul acesta, prozatoarea a revenit cu un volumaş intitulat Simfonia animalieră, apărut tot la Ed. Casa de pariuri literare (cu ilustraţii de Anca Smărăndache). Într-un mic format pătrat, de 75 de pagini, Veronica D. Niculescu încredinţează tiparului o compoziţie muzicală, simfonică (a se vedea titlul), organizată – cum altfel? – în patru părţi: I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto. E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta.
Autoarea alege trei personaje-animale şi inventează trei limbaje diferite pentru ele, povestind – de fiecare dată – mersul la o piesă de teatru în compania unuia sau a altuia dintre cei trei prieteni. De fapt, spectacolul este pur lingvistic, de virtuozitate, construit pe jocuri de cuvinte care au un sunet original, situat undeva între literatura pentru copii (fără să fie aşa ceva) şi apropierea de virtuozi precum poeţii Emil Brumaru (cu care a şi colaborat) ori Şerban Foarţă, dar fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ei. Cele trei animăluţe – un arici, un hârciog şi o cârtiţă – ca şi convenţia teatrală care le aduce în compania naratoarei – sunt luate de fapt dintr-o strofă semnată de Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet”. Cam aşa se întâmplă în mica „simfonie” a Veronicăi D. Niculescu, în care se trece de la exterioritate, de la perspectiva exterioară asupra lumii (o perspectivă animalieră) către interioritate, retractilitate, repliere – mişcări interioare reprezentate de cele trei figuri animaliere (aici: ariciul Doinel, un singuratic; hârciogul Ciobi, un „prieten tăcut”; cârtiţa cea oarbă Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă). La finalul verii, apoi al anului petrecut în compania – directă ori epistolară – a celor trei prieteni, care se retrag ei înşişi, dispărând discret, versurile iniţiale ce servesc drept motto sunt transformate de naratoare după cum urmează (marcând o evoluţie a perspectivei de la lumea ca teatru şi „sunetul muzicii” de la Czeslaw Milosz către lumea interioară a fiinţei umane, văzută ca „lumină lăuntrică” şi „sunet al fiinţei”): „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”. Acesta este şi „finalul poveştii”, când cei trei prieteni închid cercul retractilităţii, tăcând şi dispărând, dar nu înainte ca naratoarea să introducă un al patrulea personaj – evanescent, fireşte –, un câine („o corcitură de terrier”), ce-i apare în parg de nicăieri şi care, în fotografiile pe care i le face, se situează undeva între lumi, între aici şi dincolo, în încăpere sau dincolo de pragul ei, spărgând astfel – cu tact narativ – opoziţia binară exterioritate vs interioritate sugerată până aici.
Discursurile celor trei prieteni – înainte de tăcerea lor finală – adună, de fapt, în registru minor, minuscul, temele mari şi general-umane: vârstele succesive (copilăria, maturizarea, moartea) şi melancolia trecerii timpului, singurătatea, contemplaţia, raportarea livrescă la lume („tot mergând dintr-o carte în alta”), interioritatea. Lor le-aş adăuga acea aşteptare, acel „stat pe loc” în limbaj – un fel de oprire a timpului – care mă duce cu gândul la scriitura lui Ştefan Agopian. Închei cu vorbele lui Dede, care – la rândul ei – încheie o buclă, spunându-i naratoarei, într-un fel de mise en abîme: „Dacă totuşi vei reuşi să o termini (...) cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”. Iată, cartea a ieşit întocmai, şi are un farmec lingvistic aparte, pe care vă invit să-l descoperiţi.
Adina Diniţoiu
România literară nr. 32, 1 august 2014
31 iulie 2014
28 iulie 2014
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Aş vrea să văd o dată la ştiri, o singură dată, cum dintre multele victime moarte într-un accident de circulaţie este ales să fie pus sub lupă şi să stoarcă lacrimi un om care nu are acasă copii. Un om care are acasă un câine. Un om care are acasă un porcuşor de Guineea. Un canar. O floare pe pervaz. Sau, şi mai bine, un om pe care nu-l aşteaptă nimeni niciodată. Nu-l aştepta nici viu, nu-l va aştepta nici mort. Omul care nu va fi demn niciodată de nici o poveste. Omul care nu contează.
Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.
Textul de azi, în LaPunkt - continuarea aici.
Sau despre ce înseamnă pentru mine să scrii o poveste.
Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.
Textul de azi, în LaPunkt - continuarea aici.
Sau despre ce înseamnă pentru mine să scrii o poveste.
21 iulie 2014
Vera, doamna Nabokov (I)
„Ah, bucuria mea, când o să locuim împreună, într-un loc frumos, cu vedere la munte, cu un câine lătrând dincolo de fereastră? Am nevoie de nişte lucruri atât de mici: o călimară de cerneală şi o pată de soare pe podea – ah, şi de tine. Dar cel din urmă nu-i deloc un lucru mic.” îi scria Nabokov Verei pe 19 august 1924, cu mai puţin de un an înainte de căsătorie. Fragmentul de scrisoare este mottoul capitolului „Epoca romantică” din biografia Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff.
Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.
O viaţă cufundată în literatură
„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.
Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste
Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.
Astăzi, în LaPunkt, prima parte a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov. Continuarea, aici.
P.S.: Astăzi este 21 iulie, ziua morţii lui John Shade, autorul poemului din Foc palid. În seara asta stă el şi scrie ultimele versuri din cele o mie, convins că îşi va întâlni dincolo, cumva, fiica moartă:
Eu cred că supravieţuim cumva
Şi că ea mai trăieşte undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincizeşnouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.
Despre credinţa lui Nabokov în acel ceva inimaginabil de dincolo, şi în textul despre biografia Verei.
Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.
O viaţă cufundată în literatură
„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.
Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste
Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.
Astăzi, în LaPunkt, prima parte a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov. Continuarea, aici.
P.S.: Astăzi este 21 iulie, ziua morţii lui John Shade, autorul poemului din Foc palid. În seara asta stă el şi scrie ultimele versuri din cele o mie, convins că îşi va întâlni dincolo, cumva, fiica moartă:
Eu cred că supravieţuim cumva
Şi că ea mai trăieşte undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincizeşnouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.
Despre credinţa lui Nabokov în acel ceva inimaginabil de dincolo, şi în textul despre biografia Verei.
14 iulie 2014
Trecând (miez de vară în Bucureşti)
Stau în acest loc unde am mai stat de atâtea ori, la aceeaşi masă de la fereastră, cu faţa spre intersecţie.
Trec maşini în josul străzii, şiruri lungi de maşini. Azi traficul nu este nervos, se circulă lin, nu se claxonează, poate ajută şi muzica dinăuntru, dată încet, înceată ea însăşi – e sâmbătă şi-i miez de iulie, sunt vacanţe, concedii, localul e aproape gol un pic înainte de prânz. Poate că maşinile au o oarecare viteză, însă eu le văd plutind lin şi fără nici un sunet, ca nişte frunze aşezate de o mână nevăzută pe-un râu, ca să se convingă ochiul că apa e totuşi curgătoare. Când şuvoiul acesta se termină, îl mai poţi vedea o vreme pe cel din sens invers, maşini mergând în sus, şi deodată senzaţia că se duc, se duc toate una după alta, toate toate. Uite şi-o limuzină, albă, enormă, acum a oprit chiar lângă ferestre, poate că înăuntru sunt oameni, poate că pe o banchetă imensă stau pierduţi doi oameni mici, foarte mici, întrebându-se cum de-au nimerit acolo şi unde se duc, iar mâinile lor, strânse una în alta, dreapta ei, stânga lui, frământând fiecare dureros degetele celeilalte, vorbesc o cu totul altă limbă decât gurile, decât umerii, decât ochii. Sau poate asta pe bancheta taxiului galben, altundeva. Imaginaţia imaginează.
(...)
Textul de luni în LaPunkt.
Trec maşini în josul străzii, şiruri lungi de maşini. Azi traficul nu este nervos, se circulă lin, nu se claxonează, poate ajută şi muzica dinăuntru, dată încet, înceată ea însăşi – e sâmbătă şi-i miez de iulie, sunt vacanţe, concedii, localul e aproape gol un pic înainte de prânz. Poate că maşinile au o oarecare viteză, însă eu le văd plutind lin şi fără nici un sunet, ca nişte frunze aşezate de o mână nevăzută pe-un râu, ca să se convingă ochiul că apa e totuşi curgătoare. Când şuvoiul acesta se termină, îl mai poţi vedea o vreme pe cel din sens invers, maşini mergând în sus, şi deodată senzaţia că se duc, se duc toate una după alta, toate toate. Uite şi-o limuzină, albă, enormă, acum a oprit chiar lângă ferestre, poate că înăuntru sunt oameni, poate că pe o banchetă imensă stau pierduţi doi oameni mici, foarte mici, întrebându-se cum de-au nimerit acolo şi unde se duc, iar mâinile lor, strânse una în alta, dreapta ei, stânga lui, frământând fiecare dureros degetele celeilalte, vorbesc o cu totul altă limbă decât gurile, decât umerii, decât ochii. Sau poate asta pe bancheta taxiului galben, altundeva. Imaginaţia imaginează.
(...)
Textul de luni în LaPunkt.
9 iulie 2014
Proza scurtă
Să vorbim despre proza scurtă. Să ne amintim: proza scurtă nu se publică - pentru că proza scurtă nu se citeşte - pentru că proza scurtă nu se vinde.
Bine, bine, dar mă uit de vreo lună la povestea asta, la Top 100 eBooks de pe elefant.ro, cu toate cărţile laolaltă, româneşti şi străine, ficţiune şi non-fiction, şi nu pricep. Nu pricep cum de Alice Munro se încăpăţânează să stea pe primul loc, nu pricep cum de Roşu, roşu, catifea stă ba pe patru, ba pe cinci.
Hei, nu, nu poate fi adevărat, treziţi-vă, înţelegeţi odată: nu se citeşte proză scurtă!
Bine, bine, dar mă uit de vreo lună la povestea asta, la Top 100 eBooks de pe elefant.ro, cu toate cărţile laolaltă, româneşti şi străine, ficţiune şi non-fiction, şi nu pricep. Nu pricep cum de Alice Munro se încăpăţânează să stea pe primul loc, nu pricep cum de Roşu, roşu, catifea stă ba pe patru, ba pe cinci.
Hei, nu, nu poate fi adevărat, treziţi-vă, înţelegeţi odată: nu se citeşte proză scurtă!
8 iulie 2014
Ca şi cum dintr-o dată inima prea grea
Recitesc proza scurtă a lui Beckett, acele proze traduse prin 2010, cred, întâmplător printre ele fiind şi prima publicată vreodată, şi cea din urmă. Şi ştiu exact unde să mă duc ca să găsesc plăcere, acea plăcere pentru care plăcere nici nu mai este cuvântul potrivit, şi ştiu unde nu m-aş duce, fiindcă acolo e chin, dar mă duc, iar chinul nu mai este cuvântul potrivit. Fiindcă doar ce-a fost chin a meritat, merită, iar ce nu e chin e risipă.
Dacă aş convinge un om să citească, un singur om dintre cei dragi, dintre cei pe care ştiu cum i-ar hrăni textele astea, aş fi fericită.
Fragmente. Fragmente de înclinat trupul într-o parte, de mers fără să poţi ţine drumul drept, pentru că dintr-o dată inima prea grea:
Nu-ţi mai auzi zgomotul paşilor. Neauzind nevăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta. Obişnuiai să nu te opreşti niciodată decât ca să-ţi faci socoteala. Ca să te poţi târâi mai departe de la zero din nou. Această nevoie suprimată aşa cum am văzut nu mai există teoretic vorbind nici una ca să te mai opreşti. Cu excepţia probabil a unei clipe în punctul cel mai îndepărtat. Ca să te aduni pentru întoarcere. Şi totuşi o faci. Ca nicicând înainte. Nu de oboseală. Nu eşti mai obosit acum decât erai întotdeauna. Nu din cauza vârstei. Nu eşti mai bătrân acum decât erai întotdeauna. Şi totuşi te opreşti ca nicicând înainte. Aşa încât aceiaşi o sută de metri pe care obişnuiai să-i parcurgi în trei-patru minute să-ţi poată lua acum între cincisprezece şi douăzeci. Piciorul cade pe neaşteptate la mijlocul pasului sau înainte de ridicare se lipeşte de pământ făcând corpul să rămână pe loc. Apoi o căutare mută a esenţei: Pot ele continua? Sau mai degrabă: Ar trebui să continue? Strictul esenţial. Potolită când în sfârşit ca întotdeauna până acum o fac. Stai întins în întuneric cu ochii închişi şi vezi scena. Aşa cum nu puteai la vremea respectivă. Bolta întunecată a cerului. Pământul orbitor. Tu în impas în mijloc. Ghetele afundate până la gleznă. Pulpanele paltonului odihnindu-se pe zăpadă. În bătrânul cap plecat în bătrânul calapod de pălării mută presimţire. La jumătatea drumului peste păşune urmându-ţi linia dreaptă spre spărtură. Infailibilele picioare ţintuite. Priveşti înapoia ta aşa cum nu puteai atunci şi le vezi urmele. O abatere uriaşă. În sens invers acelor de ceasornic. Aproape ca şi cum dintr-odată inima prea grea. În cele din urmă prea grea.
(Auzit pe întuneric 1)
Floarea vârstei. Adulmecă o mostră. Întins pe spate în întuneric îţi aminteşti. Ah îţi aminteşti. Zi de mai fără nori. Ea ţi se alătură în căsuţa de vară.
(...) Aşa că staţi faţă în faţă în căsuţa de vară. Cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi. În floare vârstei. În acea lumină irizată. Acea neclintire de moarte.
(Auzit pe întuneric 2)
Primele cuvinte din prima povestire publicată de Beckett:
Ar fi putut ţipa şi nu putea.
(Adormirea, 1929)
Ultimele cuvinte din ultima povestire publicată:
Indiferent cum indiferent unde. Timp şi durere şi sine aşa-zis. Ah totul să se termine.
(Tresăriri 3, 1989)
Dacă aş convinge un om să citească, un singur om dintre cei dragi, dintre cei pe care ştiu cum i-ar hrăni textele astea, aş fi fericită.
Fragmente. Fragmente de înclinat trupul într-o parte, de mers fără să poţi ţine drumul drept, pentru că dintr-o dată inima prea grea:
Nu-ţi mai auzi zgomotul paşilor. Neauzind nevăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta. Obişnuiai să nu te opreşti niciodată decât ca să-ţi faci socoteala. Ca să te poţi târâi mai departe de la zero din nou. Această nevoie suprimată aşa cum am văzut nu mai există teoretic vorbind nici una ca să te mai opreşti. Cu excepţia probabil a unei clipe în punctul cel mai îndepărtat. Ca să te aduni pentru întoarcere. Şi totuşi o faci. Ca nicicând înainte. Nu de oboseală. Nu eşti mai obosit acum decât erai întotdeauna. Nu din cauza vârstei. Nu eşti mai bătrân acum decât erai întotdeauna. Şi totuşi te opreşti ca nicicând înainte. Aşa încât aceiaşi o sută de metri pe care obişnuiai să-i parcurgi în trei-patru minute să-ţi poată lua acum între cincisprezece şi douăzeci. Piciorul cade pe neaşteptate la mijlocul pasului sau înainte de ridicare se lipeşte de pământ făcând corpul să rămână pe loc. Apoi o căutare mută a esenţei: Pot ele continua? Sau mai degrabă: Ar trebui să continue? Strictul esenţial. Potolită când în sfârşit ca întotdeauna până acum o fac. Stai întins în întuneric cu ochii închişi şi vezi scena. Aşa cum nu puteai la vremea respectivă. Bolta întunecată a cerului. Pământul orbitor. Tu în impas în mijloc. Ghetele afundate până la gleznă. Pulpanele paltonului odihnindu-se pe zăpadă. În bătrânul cap plecat în bătrânul calapod de pălării mută presimţire. La jumătatea drumului peste păşune urmându-ţi linia dreaptă spre spărtură. Infailibilele picioare ţintuite. Priveşti înapoia ta aşa cum nu puteai atunci şi le vezi urmele. O abatere uriaşă. În sens invers acelor de ceasornic. Aproape ca şi cum dintr-odată inima prea grea. În cele din urmă prea grea.
(Auzit pe întuneric 1)
Floarea vârstei. Adulmecă o mostră. Întins pe spate în întuneric îţi aminteşti. Ah îţi aminteşti. Zi de mai fără nori. Ea ţi se alătură în căsuţa de vară.
(...) Aşa că staţi faţă în faţă în căsuţa de vară. Cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi. În floare vârstei. În acea lumină irizată. Acea neclintire de moarte.
(Auzit pe întuneric 2)
Primele cuvinte din prima povestire publicată de Beckett:
Ar fi putut ţipa şi nu putea.
(Adormirea, 1929)
Ultimele cuvinte din ultima povestire publicată:
Indiferent cum indiferent unde. Timp şi durere şi sine aşa-zis. Ah totul să se termine.
(Tresăriri 3, 1989)
7 iulie 2014
Primul punct
"Am avut o rubrică la care am ţinut mult, timp de trei ani şi ceva, la Suplimentul de cultură. Acolo se putea şopti şi şuşoti prieteneşte. Aveam acolo şi un blog – s-a pierdut ca pietricica aruncată în apă de pe pod. Am scris şi pe blogul de la Adevărul mai recent, vreme de un an şi ceva, s-au adunat douăzeci de texte, până când am simţit tot mai clar că nu mi se potriveşte contextul şi am tăcut.
Am scris poveşti doar pentru mine şi m-am bucurat când acestea i-au bucurat şi pe alţii, am tradus pe rupte, am citit şi am făcut fotografii de umplut goluri atunci când simţeam că toate cuvintele mi se duc încolonate altundeva sau, dimpotrivă, când mi-era pur şi simplu dor de acel loc pe care-l ştiu doar din vis – locul-unde-nu-se-scrie-şi-nu-se-vorbeşte, locul unde nu există cuvinte, unde doar se stă şi se ascultă cum creşte iarba, cu spatele lipit de un zid galben, un pic înainte de apus.
Iar acum o să încerc să scriu aici, cu senzaţia că aş putea vorbi cu vocea mea, despre acele lucruri care contează pentru mine şi cei ca mine, fără să adaug nimic zarvei."
Astăzi, primul meu text în LaPunkt.
Şi tot astăzi, cândva, sfioşii Doinel, Ciobi şi Dedesubtilă se duc la Radio România Cultural - unde nu vor fi văzuţi, poate nici auziţi, dar se va putea auzi, lume, lume, minunatul şi tainicul Prelude to Little Spring, cântecelul pe care-l ascultă ariciul Doinel în căştile lui albe, la teatru.
Am scris poveşti doar pentru mine şi m-am bucurat când acestea i-au bucurat şi pe alţii, am tradus pe rupte, am citit şi am făcut fotografii de umplut goluri atunci când simţeam că toate cuvintele mi se duc încolonate altundeva sau, dimpotrivă, când mi-era pur şi simplu dor de acel loc pe care-l ştiu doar din vis – locul-unde-nu-se-scrie-şi-nu-se-vorbeşte, locul unde nu există cuvinte, unde doar se stă şi se ascultă cum creşte iarba, cu spatele lipit de un zid galben, un pic înainte de apus.
Iar acum o să încerc să scriu aici, cu senzaţia că aş putea vorbi cu vocea mea, despre acele lucruri care contează pentru mine şi cei ca mine, fără să adaug nimic zarvei."
Astăzi, primul meu text în LaPunkt.
Şi tot astăzi, cândva, sfioşii Doinel, Ciobi şi Dedesubtilă se duc la Radio România Cultural - unde nu vor fi văzuţi, poate nici auziţi, dar se va putea auzi, lume, lume, minunatul şi tainicul Prelude to Little Spring, cântecelul pe care-l ascultă ariciul Doinel în căştile lui albe, la teatru.
4 iulie 2014
Spirala
Citesc o carte despre depresii, despre exerciţii de meditaţie pentru alungarea depresiei. Luată cu oarecare speranţă de la târg şi cu egală îndoială. Şi cu cât înaintez în ea - oricât aş recunoaşte ce corect sunt descrise simptomele, cauzele, mecanismele - înţeleg că e o uriaşă prostie felul în care autorii, domnii în halate, vor să te convingă cum să te smulgi din spirala descendentă a depresiei, a epuizării. Că felul în care te sfătuiesc să rupi şirul gândurilor determinate de tristeţe şi să te ancorezi în prezent e o porcărie. Un îndemn la orbire, la surzenie, la închiderea simţurilor, la negarea a ceea ce ai mai uman. De parcă atunci când te afli într-un balcon, undeva sus de tot, n-ar fi cel mai firesc lucru din lume să ameţeşti, să te temi, să-ţi imaginezi măcar spaţiul alb al odihnei - şi asta măcar pentru a te lipi mai zdravăn cu spinarea de zidul rece din spatele tău. De parcă n-ar fi cel mai firesc lucru din lume suferinţa. De parcă tristeţile, spaimele, groaza, durerile şi lipsa de rost ar trebui alungate ca nişte câini vagabonzi, pentru a fi înlocuite de potăile de rasă chipurile superioară, fericirile. Ah, spirală a epuizării, tobogan drag - ce mai joc, ce mai joc, cărţile pe foc.
(Foto: VDN)
(Foto: VDN)
2 iulie 2014
Tristă copie care râde
O femeie în rochie galbenă plânge dimineaţa la fereastră. Uneori, temându-se că o va vedea cineva, se trage mai la stânga. Şi-şi continuă plânsul violent acolo, la umbra ramei albe a ferestrei. Dacă ai fi aproape de ea i-ai auzi geamătul mut, de groază, de furie, de teamă, de silă, de revoltă, de neputinţă şi de cea mai nestrigată, sufocată durere - femeia aceasta trebuie să plângă în linişte.
Nici un icnet.
După prânz, parcă la aceeaşi fereastră, parcă aceeaşi femeie. În rochie neagră, acum, pare de-a dreptul senină. Dreaptă, cu gât lung, umeri relaxaţi, cu o ceaşcă în mână, priveşte departe fără să vadă nimic. Nu se clinteşte. Dacă ai fi aproape de ea, dacă ai fi aproape în ea, n-ai auzi nimic. N-ai vedea.
S-ar crede că a murit cineva.
Undeva, în alt oraş, o femeie ieşită de la un curs stupid - să ţesem frumos, să învăţăm de la maeştri, să nu facem nimic din mintea noastră pură şi seacă - pozează. Se lasă pe vine pe aleea asfaltată dintr-o grădină în care nimic nu-i lăsat să crească la voia întâmplării şi râde grabnic la poză. Femeia aceasta nu o cunoaşte pe femeia din fereastră, nu a văzut-o niciodată şi nu ştie nimic despre ea, nu-şi poate nici măcar imagina nimic despre ea, oricât ar vrea, deşi undeva, într-un sertar al memoriei, poartă ascunsă o imagine întâmplătoare zărită cândva. Aşa stătea femeia de la fereastră, femeia în negru, pe altă alee, lăsată pe vine. Femeia cealaltă o imită de câte ori are ocazia, poate fără să ştie prea bine nici că o face, nici de ce-o face. Nepriceputei copii i-a scăpat un detaliu, detaliul: femeia dintâi, cea din fereastră, nu poza, ci fusese pozată; era surprinsă aplecată deasupra aleii după ce desenase cu creta, într-o grădină sălbatică, năpădită de tufe de flori şi de păianjeni teribili, într-o vară de o mie de waţi. Desenase cu cretă colorată vreo ciupercă, vreo trei fire de iarbă, aşteptând să se audă un râs de copil. Surprinsă în poză, zâmbea să ascundă amarul. Copia, coală lipsită de detalii, cursant mirosind a xerox încins, se lasă pe vine în faţa obiectivului foto pe orice trotuar gol, ca la comandă, şi râde, şi râde.
Pentru fiecare dintre noi, trăitorii, oricât ne-am ascunde, există undeva o tristă copie care râde, care îşi râde, un jalnic bufon imitând la nesfârşit ceea ce noi am îndrăznit să fim într-o clipă.
(Foto: VDN)
Nici un icnet.
După prânz, parcă la aceeaşi fereastră, parcă aceeaşi femeie. În rochie neagră, acum, pare de-a dreptul senină. Dreaptă, cu gât lung, umeri relaxaţi, cu o ceaşcă în mână, priveşte departe fără să vadă nimic. Nu se clinteşte. Dacă ai fi aproape de ea, dacă ai fi aproape în ea, n-ai auzi nimic. N-ai vedea.
S-ar crede că a murit cineva.
Undeva, în alt oraş, o femeie ieşită de la un curs stupid - să ţesem frumos, să învăţăm de la maeştri, să nu facem nimic din mintea noastră pură şi seacă - pozează. Se lasă pe vine pe aleea asfaltată dintr-o grădină în care nimic nu-i lăsat să crească la voia întâmplării şi râde grabnic la poză. Femeia aceasta nu o cunoaşte pe femeia din fereastră, nu a văzut-o niciodată şi nu ştie nimic despre ea, nu-şi poate nici măcar imagina nimic despre ea, oricât ar vrea, deşi undeva, într-un sertar al memoriei, poartă ascunsă o imagine întâmplătoare zărită cândva. Aşa stătea femeia de la fereastră, femeia în negru, pe altă alee, lăsată pe vine. Femeia cealaltă o imită de câte ori are ocazia, poate fără să ştie prea bine nici că o face, nici de ce-o face. Nepriceputei copii i-a scăpat un detaliu, detaliul: femeia dintâi, cea din fereastră, nu poza, ci fusese pozată; era surprinsă aplecată deasupra aleii după ce desenase cu creta, într-o grădină sălbatică, năpădită de tufe de flori şi de păianjeni teribili, într-o vară de o mie de waţi. Desenase cu cretă colorată vreo ciupercă, vreo trei fire de iarbă, aşteptând să se audă un râs de copil. Surprinsă în poză, zâmbea să ascundă amarul. Copia, coală lipsită de detalii, cursant mirosind a xerox încins, se lasă pe vine în faţa obiectivului foto pe orice trotuar gol, ca la comandă, şi râde, şi râde.
Pentru fiecare dintre noi, trăitorii, oricât ne-am ascunde, există undeva o tristă copie care râde, care îşi râde, un jalnic bufon imitând la nesfârşit ceea ce noi am îndrăznit să fim într-o clipă.
(Foto: VDN)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)