Aş vrea să văd o dată la ştiri, o singură dată, cum dintre multele victime moarte într-un accident de circulaţie este ales să fie pus sub lupă şi să stoarcă lacrimi un om care nu are acasă copii. Un om care are acasă un câine. Un om care are acasă un porcuşor de Guineea. Un canar. O floare pe pervaz. Sau, şi mai bine, un om pe care nu-l aşteaptă nimeni niciodată. Nu-l aştepta nici viu, nu-l va aştepta nici mort. Omul care nu va fi demn niciodată de nici o poveste. Omul care nu contează.
Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.
Textul de azi, în LaPunkt - continuarea aici.
Sau despre ce înseamnă pentru mine să scrii o poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu