Spirala

Citesc o carte despre depresii, despre exerciţii de meditaţie pentru alungarea depresiei. Luată cu oarecare speranţă de la târg şi cu egală îndoială. Şi cu cât înaintez în ea - oricât aş recunoaşte ce corect sunt descrise simptomele, cauzele, mecanismele - înţeleg că e o uriaşă prostie felul în care autorii, domnii în halate, vor să te convingă cum să te smulgi din spirala descendentă a depresiei, a epuizării. Că felul în care te sfătuiesc să rupi şirul gândurilor determinate de tristeţe şi să te ancorezi în prezent e o porcărie. Un îndemn la orbire, la surzenie, la închiderea simţurilor, la negarea a ceea ce ai mai uman. De parcă atunci când te afli într-un balcon, undeva sus de tot, n-ar fi cel mai firesc lucru din lume să ameţeşti, să te temi, să-ţi imaginezi măcar spaţiul alb al odihnei - şi asta măcar pentru a te lipi mai zdravăn cu spinarea de zidul rece din spatele tău. De parcă n-ar fi cel mai firesc lucru din lume suferinţa. De parcă tristeţile, spaimele, groaza, durerile şi lipsa de rost ar trebui alungate ca nişte câini vagabonzi, pentru a fi înlocuite de potăile de rasă chipurile superioară, fericirile. Ah, spirală a epuizării, tobogan drag - ce mai joc, ce mai joc, cărţile pe foc.

(Foto: VDN)