Trec maşini în josul străzii, şiruri lungi de maşini. Azi traficul nu este nervos, se circulă lin, nu se claxonează, poate ajută şi muzica dinăuntru, dată încet, înceată ea însăşi – e sâmbătă şi-i miez de iulie, sunt vacanţe, concedii, localul e aproape gol un pic înainte de prânz. Poate că maşinile au o oarecare viteză, însă eu le văd plutind lin şi fără nici un sunet, ca nişte frunze aşezate de o mână nevăzută pe-un râu, ca să se convingă ochiul că apa e totuşi curgătoare. Când şuvoiul acesta se termină, îl mai poţi vedea o vreme pe cel din sens invers, maşini mergând în sus, şi deodată senzaţia că se duc, se duc toate una după alta, toate toate. Uite şi-o limuzină, albă, enormă, acum a oprit chiar lângă ferestre, poate că înăuntru sunt oameni, poate că pe o banchetă imensă stau pierduţi doi oameni mici, foarte mici, întrebându-se cum de-au nimerit acolo şi unde se duc, iar mâinile lor, strânse una în alta, dreapta ei, stânga lui, frământând fiecare dureros degetele celeilalte, vorbesc o cu totul altă limbă decât gurile, decât umerii, decât ochii. Sau poate asta pe bancheta taxiului galben, altundeva. Imaginaţia imaginează.
(...)
Textul de luni în LaPunkt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu