Vera, doamna Nabokov (I)

„Ah, bucuria mea, când o să locuim împreună, într-un loc frumos, cu vedere la munte, cu un câine lătrând dincolo de fereastră? Am nevoie de nişte lucruri atât de mici: o călimară de cerneală şi o pată de soare pe podea – ah, şi de tine. Dar cel din urmă nu-i deloc un lucru mic.” îi scria Nabokov Verei pe 19 august 1924, cu mai puţin de un an înainte de căsătorie. Fragmentul de scrisoare este mottoul capitolului „Epoca romantică” din biografia Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff.

Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.

O viaţă cufundată în literatură

„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.

Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste

Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.

Astăzi, în LaPunkt, prima parte a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov. Continuarea, aici.


P.S.: Astăzi este 21 iulie, ziua morţii lui John Shade, autorul poemului din Foc palid. În seara asta stă el şi scrie ultimele versuri din cele o mie, convins că îşi va întâlni dincolo, cumva, fiica moartă:

Eu cred că supravieţuim cumva
Şi că ea mai trăieşte undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincizeşnouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.

Despre credinţa lui Nabokov în acel ceva inimaginabil de dincolo, şi în textul despre biografia Verei.