Era o astfel de zi.
Pentru prima oară în viață, marea în octombrie. Un fel de vară târzie, în anul fără concedii. Cu o apă cristal, 22 de grade, multe pisici în orașul cu ruine mai puțin triste ca vara și plante care cresc în mediu ostil pe o plajă numai a ta.
În casă e frig, afară e pandemie; în casă e gălăgie de la șantierul imens (unde se pare că nu-i pandemie; ce răcnete animalice, ce utilaje, ce duduială continuă, ce vervă), afară masca-pe-străzi și exces de poliție, filtre, girofaruri, sirene. Zilnic, la vânătoare de frumusețe, pe străzi ferite, pe alei mai pustii, la adăpostul unor locuri mai îndepărtate și-al întunericului care vine seara devreme. Senzația că nici pe vremuri n-am fost atât de urmăriți, de chinuiți, de infractori fără vină, în gesturi inofensive, mărunte. (îmi amintesc zi de zi de securistul de la căminul studențesc, milițian la „Moravuri”, tov. Tătaru, îndesat și vigilent, mereu cu ochii pe noi, în numele binelui și-al siguranței, desigur, amintit și prin ceva povestiri; a dispărut subit de la post când am revenit la cămin după revoluție)
Ce-am găsit aseară, când vânam un colțișor de liniște, cu sentimentul că iarăși comit crime fără să comit nici o crimă.
Era o astfel de zi.
Încă liberi, dar pierzând în fiecare clipă câte puțin, înaintând spre ceva ce e încă de neînchipuit. Croitorii și bostani, ciuperci imaculate ivindu-se din pământ în parcul din fața blocului, pisici încălzindu-se pe motociclete sau păzind vitrine celebre, alei nesfârșite sub ceruri destrămate, înalte. Mi-e dor de blogul meu așa cum era el cândva. De viața noastră, așa cum era ea cândva, o să ne fie dor când o să fie prea târziu ca să mai putem recupera ceva - cioburi, cioburi.
Acum un an, în 16 octombrie trimiteam manuscrisul Toți copiii librăresei la Editura Polirom. Așteptam cu multă emoție un răspuns - acceptul de publicare avea să vină pe 2 noiembrie.
Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă romanul ar fi fost respins. Cu siguranță, l-aș fi avut și acum în sertar, grăsunel și necitit de nimeni.
Mă uit în urmă, fiindcă mă întreb când și dacă o să mai reușesc să prind un asemenea timp bun pentru scris, cum am avut anul trecut. Anul trecut, totul, totul, absolut totul s-a rotit în jurul scrisului. Am lăsat orice altceva deoparte și am scris cartea asta, într-un șnur de aproape șase luni de zile, cum n-am mai trăit niciodată. Am vrut o poveste lungă, elaborată, care să mă țină în ea. De cât timp îi dădeam roată! Cu câtă disperare o tot căutasem! Am scris de parcă era prima și ultima carte. Mi se părea un an de netrăit, pe care l-am sucit, l-am rotit cumva înspre bine. Ce să mai spunem acum, de anul acesta? Scriu iarăși mult, dar totul e diferit. Scriu fără nici o intenție să public curând. Adun, tot adun. Se poate încă trăi, câtă vreme ai povești de spus și poți spera să le spui.
Dana Pîrvan scrie în săptămânalul „Suplimentul de cultură” despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna, un text amplu, pe care îl așez în prelungirea lansării recente a cărții de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Îi mulțumesc și vă recomand blogul ei despre cărți și, mai nou, video-cronicile ei la cărți alese cu pasiune și grijă.
Un fragment, mai jos, întreaga cronică aici.
„Veronica D. Niculescu a surprins în această biografie romanțată ipostazele și vârstele lui Ștefan Luchian, în tot ce au avut ele mai relevant: copilul fascinat de frumusețea mereu altfel a florilor de gheață de pe geamuri, fiul unei mame și al unui tată pentru care meseria de pictor (zugrav o numeau ei disprețuitor) nu oferea perspectiva unui viitor liniștit, fratele însingurat, studentul dezamăgit și dezgustat de nivelul formării care i se oferea și de caracterul oamenilor de cultură care făceau legea artelor prin demagogie și aranjamente, un Luchian care îl admiră nedezmințit pe Grigorescu, un Luchian îndrăgostit căruia iubirea îi aduce doar o scurtă bucurie, un Luchian cu trupul destrămat de boală care va ajunge să picteze cu pensula legată de mână, un Luchian sărac ce locuiește cu rudele care au grijă de el, dar mai ales un Luchian care a urmărit nedezmințit adevărul și frumusețea, un om al luminii, iubitor de oameni și de viață, care nu-și plângea niciodată de milă, nu cunoștea vanitatea, ochii și zâmbetul său înviorându-i pe cei din jur.”
Scriitorul scrie o carte, cititorul citește cartea lui.
Pierd vremea scriind un comentariu elaborat pe un blog, sub postarea mega-prietenoasă a unei necunoscute, apoi șterg. De ce i-aș scrie? De ce-aș pierde timpul? De ce m-aș strădui să-i deschid ochii măcar în privința unor greșeli? Ah, oamenii prietenoși, care se trag de șireturi după ce ți-au citit cartea mai rapid decât trece trenul prin Fișcălia și țin să scrie trei rânduri despre ea, s-o bifeze. Mă uit și la alte postări - totul e superficial, grăbit, cu un ton căutat jucăuș spre acid, fușărit, pe scurt, groaznic.
Din fericire, scrisul n-are nimic de-a face cu asta. Nu te gândești la mâinile grăbite în care va încăpea cartea - altfel, n-ai mai scrie deloc. Dacă e să te gândești la un cititor, el e cel mai deștept, cel mai atent, cel mai generos cu putință. Înțelege totul și știe mult mai mult decât tine. El există!
Tot mai mulți oameni nefericiți văd în ultimii ani pe tot felul de bloguri și blogușoare despre cărți. Străine, românești, nu contează, de toate. Oare de ce? Pentru că primesc pachete de cărți pentru promovare, la grămadă, și nu sunt cărți alese cu grijă, de ei?
Mi se întâmplă foarte rar să nu-mi placă o carte. Rarisim abandonez la jumătate ceva - doar pentru a înțelege că eu sunt defectă temporar, că eu n-am ce căuta acolo, că eu nu pricep, nu mă pot concentra sau nu mă potrivesc. De obicei, cartea aleasă („aleasa”, nu?) mi se potrivește de minune. Conviețuiesc cu ea, doarme la capul meu, se mută în mine, rămâne acolo și după ce-o termin. Totdeauna am ales cu grijă ce citesc, nu m-am dat deloc în vânt după mode, dar în ultimii ani chiar sunt ca la pescuit de perle în bibliotecă și-n librării (timpul s-a scurtat). Mă lasă rece recomandările de grup, în general, modele, găștile, cluburile, tendințele (tot ceea ce uniformizează, tot ceea ce „ne aduce împreună” - împreună și îmbrăcați în uniformă!); și, vai, ideologiile infiltrate mai nou peste tot. Lectura, ca și scrisul, e un act intim, foarte, foarte personal. Muzica pe care o ascultăm, filmele la care ne uităm, tot ceea ce ține de artă, la fel. Nu poate fi decât o alegere personală. Iar acolo, în alegerea intimă, inevitabil trebuie să fie plăcere. Când renunți să o cauți cu fervoare, încetezi s-o găsești.
Distrugeți toți independenții, fără frică, de ce să vă temeți, doar nimeni n-a crezut nici o clipă că v-ar păsa de ei, că vă pasă - de-atâta amar de ani, aceeași poveste; trăim doar epilogul acum, îmbrăcați de ocazie. Închideți teatrele, puneți lacătele pe sălile de concerte, pe librării apoi, omorâți editurile, revistele, cafenelele, tot ce mai mișcă (în timp ce șantierele duduie!), micii, ultimii producători de orice, striviți-i pe toți cei care mai îndrăznesc să supraviețuiască, pe ăia care împing singuri roata, mereu doar cu puterile lor, până crapă, după ani și ani de zile în care ați arătat că nu dați doi bani exact pe ei, pe cei cu inițiativă, pe cei care riscă nimicul și totul, i-ați ignorat sistematic, i-ați lăsat să se descurce cum pot, adică groaznic de greu, le-ați băgat mereu bețe-n roate, i-ați împins constant în afara sistemului, pe care oricum îl respingeau ca pe-un corp străin și stricat, ați pompat permanent în mașinăria voastră, oficială, uriașă, cu șapte sute de capete și nici un trup adevărat, nici un suflet. V-ați făcut treaba, repede acum mai departe, cu curaj, distrugeți până la capăt. Nu uitați nici o bucățică, nici un locșor unde cineva încă mai speră că ceea ce face doar el, cu puterile lui, are vreun sens, vreo noimă, vreun rost. Distrugeți totul, detestabili păpușoi fără oase, cu guri mari, în costume lucioase.
O cronică amplă, extraordinar de generoasă, a biografiei romanțate Luchian. Ochii, sufletul, mâna, a apărut în revista Apostrof: „Un zugrav” de Radu Constantinescu. Mai jos, câteva fragmente; cronica poate fi citită integral aici.
*
Un astfel de volum este şi Luchian. Ochii. Sufletul. Mâna de Veronica D. Niculescu, editura Polirom, Iaşi, 2020. Personalitatea marelui pictor, evocată sobru, în limitele realităţii istorice, capătă contur printr-o reconstituire exemplară a destinului său zbuciumat, supus unor încercări existenţiale dramatice. Respectând structura tradiţională a unor astfel de lucrări, volumul urmează riguros firul vieţii artistului, de la primele sale încercări artistice din anii copilăriei, când era să fie pedepsit pentru că o desenează pe…bucătăreasa familiei, Safta cea urâtă, şi până la dramaticele momente din finalul vieţii, când scleroza îi mutilează corpul fiind nevoit, pentru a putea întinde culoarea pe pânză, să-şi lege penelul de braţ.
Cartea este scrisă alert, cu metafore bogate, pe măsura exploziei de culoare şi lumină din pictura artistului. Dar, dacă ar fi să identific cea mai semnificativă trăsătură a întregului demers epic al Veronicăi D. Niculescu aceasta ar fi, fără îndoială, autenticitatea reconstituirii. Autoarea procedează ca un versat restaurator de artă, caută cu acribie şi răbdare dovezi, urme, mărturii, le examinează şi le evaluează pe îndelete, pentru ca, în final, din însumarea acestor cioburi colorate, în nuanţe vii sau sumbre, să recompună un grandios vitraliu, viaţa lui Ştefan Luchian.
În acest context, merită subliniat remarcabilul efort al autoarei de a integra cât mai verosimil elementele de ficţiune firului narativ biografic, pentru a păstra drumul, aşa cum însăşi mărturiseşte, „cât mai aproape de adevăr“. Documentarea este exemplară.
Meritorie este şi încercarea autoarei de re-compune „biografia“ unor pânze celebre ale pictorului. Cu un suport ficţional plauzibil, se derulează, astfel, povestea realizării La împărţitul porumbului, 1905, a pastelurilor diafane de la Brebu, 1908, a Moarei de la Poduri, 1909, a Lăutului, 1912, a dramaticei picturi Un zugrav, 1906, lucrare care rămâne un emoţionant document de viaţă, o mărturie a suferinţei însăşi pe care şi-ar fi dorit s-o picteze. În faţa uleiurilor, acuarelelor, pastelurilor – portrete, peisaje sau flori, Veronica D. Niculescu se străduieşte cu succes să pătrundă dincolo de stratul de culoare şi să descifreze meandrele sufleteşti ale celui care, urmând destinul bunicului său, Andrei, zugrav de biserici, şi-a câştigat renumele de pictor al florilor, al oamenilor simpli.
Biografiile romanţate ale
editurii Polirom aduc o binevenită pată de culoare şi inedit în peisajul nostru
editorial.
De nu ni s-ar lua
Nu am plecat nici o zi din oraș, tot anul acesta. Dacă n-aș iubi Bucureștiul, dacă n-aș avea atâtea de descoperit, încă, în fiecare zi, dacă n-ar fi plimbările lungi, doar eu și cântecelul din mine, dacă n-ar fi scrisul, poveștile, infinite, mereu posibile, altele... Dar sunt. De nu ni s-ar lua.
Încă se mai poate
Îmi place să mă uit la copertele cărților străine, pe Bookdepository, să mă plimb printre ele așa cum alții poate se plimbă prin magazinele cu pantofi, cu bijuterii sau cu haine. Să mă uit la ce-a mai apărut, la ce mai apare, la autori cunoscuți sau necunoscuți, la cărți pe care n-o să pun mâna niciodată, scoase de edituri de care n-am mai auzit niciodată. Și totul acolo e inspirație și poftă, în culori, în cuvinte, în ilustrații și-n texte de prezentare succinte, e senzația că totul mai pare posibil, ies cărți, viața merge înainte. Apoi mă duc la ai noștri și iarăși mă uit, cine mai scoate și ce - întotdeauna m-au motivat foarte tare cărțile prezentate la „În pregătire”, când sunt doar un titlu și-un nume, fără nici o descriere, cu un conținut încă miraculos, la care cineva a muncit, ascuns acasă la el, trăind fericit în vizuina aceea, doar a lui, pentru ceilalți. Încă se mai poate. Încă se mai poate trăi, câtă vreme ies cărți și se scrie.
Personajele
Personajele. Dorința de neînțeles a unor cititori de a-l vedea pe autor în pielea personajului principal - sau de-a recunoaște pe cineva cunoscut, într-un personaj oarecare. Meteahnă locală, comportament de locuit în ibric. Am fost mereu uluită să aud că X e Y, că A e B. Dacă scrii despre un condor, scrii despre un condor. Dacă scrii despre o librăreasă, scrii despre o librăreasă. Autorul nu e nicăieri, deși este în toate. Eu sunt condorul și eu sunt ceasornicarul, în măsura în care personajele s-au născut din imaginația și din munca mea și, în parte, din trăirile mele. Bănuiesc că treaba asta e la fel de enervantă și agasantă ca pentru un copil care aude la nesfârșit că e leit tata sau mama, când el e o ființă diferită, aparte.
Mă sufocă și mă intrigă de fiecare dată orice aplatizare de acest fel. Iar cei care păcătuiesc sunt cititorii adulți care citesc puțintel, mai așa, mai cărți-ale-cunoscuților. Niciodată cititorii adevărați, necunoscuți, împătimiți ai lecturii; și niciodată copiii - ei vor poveste și știu să primească poveste; adică exact ceea ce le dai.
Întrebat de un reporter tălâmb dacă a vrut să zică God în loc de Godot, Beckett i-a tăiat-o scurt: dacă voia să zică God, zicea God, că doar nu-i era greu; dacă a zis Godot, înseamnă că a vrut să zică Godot. Degeaba. Și după atâta amar de vreme unii citesc God în loc de Godot. Păi, atunci ce să mai sperăm noi, tovarăși?...
Alunecarea
De scris o poveste - epuizat, autorul alunecă din afiș, glisează din propria poză strălucitoare, se duce în spatele stâlpului (de beton, de lemn sau de pixeli) și varsă. Și varsă. Și varsă. Micșorat, subțiat, se îndepărtează de toate, fluierând fericit. Ușurat.
