La vânătoare de frumusețe

În casă e frig, afară e pandemie; în casă e gălăgie de la șantierul imens (unde se pare că nu-i pandemie; ce răcnete animalice, ce utilaje, ce duduială continuă, ce vervă), afară masca-pe-străzi și exces de poliție, filtre, girofaruri, sirene. Zilnic, la vânătoare de frumusețe, pe străzi ferite, pe alei mai pustii, la adăpostul unor locuri mai îndepărtate și-al întunericului care vine seara devreme. Senzația că nici pe vremuri n-am fost atât de urmăriți, de chinuiți, de infractori fără vină, în gesturi inofensive, mărunte. (îmi amintesc zi de zi de securistul de la căminul studențesc, milițian la „Moravuri”, tov. Tătaru, îndesat și vigilent, mereu cu ochii pe noi, în numele binelui și-al siguranței, desigur, amintit și prin ceva povestiri; a dispărut subit de la post când am revenit la cămin după revoluție)

Ce-am găsit aseară, când vânam un colțișor de liniște, cu sentimentul că iarăși comit crime fără să comit nici o crimă.

Scriu povestiri, adun, așez în volum, reașez, ordonez. Îmi lipsește ceva. Înțeleg brusc pe străduțele pe unde reușesc să nu mai aud sirenele poliției și goana omenilor, să mă depărtez doar un pic, doar temporar, de ele și de toată amărăciunea care mi s-a așezat ca un văl și peste scris. Să nu uit. N-o să uit. Pentru că îmi lipsește și din volum, și din viață.