Acum un an, în 16 octombrie trimiteam manuscrisul Toți copiii librăresei la Editura Polirom. Așteptam cu multă emoție un răspuns - acceptul de publicare avea să vină pe 2 noiembrie.
Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă romanul ar fi fost respins. Cu siguranță, l-aș fi avut și acum în sertar, grăsunel și necitit de nimeni.
Mă uit în urmă, fiindcă mă întreb când și dacă o să mai reușesc să prind un asemenea timp bun pentru scris, cum am avut anul trecut. Anul trecut, totul, totul, absolut totul s-a rotit în jurul scrisului. Am lăsat orice altceva deoparte și am scris cartea asta, într-un șnur de aproape șase luni de zile, cum n-am mai trăit niciodată. Am vrut o poveste lungă, elaborată, care să mă țină în ea. De cât timp îi dădeam roată! Cu câtă disperare o tot căutasem! Am scris de parcă era prima și ultima carte. Mi se părea un an de netrăit, pe care l-am sucit, l-am rotit cumva înspre bine. Ce să mai spunem acum, de anul acesta? Scriu iarăși mult, dar totul e diferit. Scriu fără nici o intenție să public curând. Adun, tot adun. Se poate încă trăi, câtă vreme ai povești de spus și poți spera să le spui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu