De nu ni s-ar lua
Nu am plecat nici o zi din oraș, tot anul acesta. Dacă n-aș iubi Bucureștiul, dacă n-aș avea atâtea de descoperit, încă, în fiecare zi, dacă n-ar fi plimbările lungi, doar eu și cântecelul din mine, dacă n-ar fi scrisul, poveștile, infinite, mereu posibile, altele... Dar sunt. De nu ni s-ar lua.
Încă se mai poate
Îmi place să mă uit la copertele cărților străine, pe Bookdepository, să mă plimb printre ele așa cum alții poate se plimbă prin magazinele cu pantofi, cu bijuterii sau cu haine. Să mă uit la ce-a mai apărut, la ce mai apare, la autori cunoscuți sau necunoscuți, la cărți pe care n-o să pun mâna niciodată, scoase de edituri de care n-am mai auzit niciodată. Și totul acolo e inspirație și poftă, în culori, în cuvinte, în ilustrații și-n texte de prezentare succinte, e senzația că totul mai pare posibil, ies cărți, viața merge înainte. Apoi mă duc la ai noștri și iarăși mă uit, cine mai scoate și ce - întotdeauna m-au motivat foarte tare cărțile prezentate la „În pregătire”, când sunt doar un titlu și-un nume, fără nici o descriere, cu un conținut încă miraculos, la care cineva a muncit, ascuns acasă la el, trăind fericit în vizuina aceea, doar a lui, pentru ceilalți. Încă se mai poate. Încă se mai poate trăi, câtă vreme ies cărți și se scrie.
Personajele
Personajele. Dorința de neînțeles a unor cititori de a-l vedea pe autor în pielea personajului principal - sau de-a recunoaște pe cineva cunoscut, într-un personaj oarecare. Meteahnă locală, comportament de locuit în ibric. Am fost mereu uluită să aud că X e Y, că A e B. Dacă scrii despre un condor, scrii despre un condor. Dacă scrii despre o librăreasă, scrii despre o librăreasă. Autorul nu e nicăieri, deși este în toate. Eu sunt condorul și eu sunt ceasornicarul, în măsura în care personajele s-au născut din imaginația și din munca mea și, în parte, din trăirile mele. Bănuiesc că treaba asta e la fel de enervantă și agasantă ca pentru un copil care aude la nesfârșit că e leit tata sau mama, când el e o ființă diferită, aparte.
Mă sufocă și mă intrigă de fiecare dată orice aplatizare de acest fel. Iar cei care păcătuiesc sunt cititorii adulți care citesc puțintel, mai așa, mai cărți-ale-cunoscuților. Niciodată cititorii adevărați, necunoscuți, împătimiți ai lecturii; și niciodată copiii - ei vor poveste și știu să primească poveste; adică exact ceea ce le dai.
Întrebat de un reporter tălâmb dacă a vrut să zică God în loc de Godot, Beckett i-a tăiat-o scurt: dacă voia să zică God, zicea God, că doar nu-i era greu; dacă a zis Godot, înseamnă că a vrut să zică Godot. Degeaba. Și după atâta amar de vreme unii citesc God în loc de Godot. Păi, atunci ce să mai sperăm noi, tovarăși?...
Alunecarea
De scris o poveste - epuizat, autorul alunecă din afiș, glisează din propria poză strălucitoare, se duce în spatele stâlpului (de beton, de lemn sau de pixeli) și varsă. Și varsă. Și varsă. Micșorat, subțiat, se îndepărtează de toate, fluierând fericit. Ușurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu