Stau pe scena teatrului de la Sibiu, se joacă în avanpremieră Pescăruşul lui Andrei Şerban. Locul meu este chiar lîngă maşina de scris a lui Treplev. Dar eu, ca şi Nina, sînt ochi şi urechi la Trigorin: „Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie...” Peste două acte, Arkadina îi aduce lui Treplev „revista cu noua ta povestire”. Treplev îi mulţumeşte şi o aşază lângă maşina de scris, peste altele. Recunosc imediat titlul revistei – este Suplimentul de cultură, citesc şi eu revista asta, tare mi-ar plăcea să scriu acolo.
După spectacol, ni se îngăduie să mai zăbovim o vreme pe scenă. Acum pe maşina de scris este chiar pescăruşul. Îi fac o fotografie. Pasărea împăiată stă cu spatele la aparatul de fotografiat, iar lumina care bate din faţă îi pătrunde prin pene şi îi conferă o însufleţire bizară.
Era la sfârşitul lui 2006, mă mutasem de vreo jumătate de an înapoi la Sibiu, după ce locuisem o vreme în Bucureşti şi lucrasem într-un trust de presă, una dintre închisorile de catifea unde buzunarul nu are griji, dar nici sufletul bucurii. Înapoi acasă, cu cartea de muncă într-un sertar, începeam ceea ce se numeşte trăitul pe cont propriu. Mersul pe sîrmă, balans cu drepturi de autor în dreapta şi-n stînga, acum da, acum ba.
Peste cîteva zile, am trimis poza aceea pe adresa Suplimentului de cultură. Nu mai ştiu ce mi-aţi răspuns. Dar am în faţă ziarul. În pagina a treia a numărului din 6 ianuarie 2007, e pescăruşul meu, luminat din faţă, cu spatele la noi.
Au urmat ani atît de frumoşi, începînd cu magnificul 2007. Am pe birou – din nou în Bucureşti – un teanc destul de gros de articole din SdC. Cele mai multe sînt din acei primi ani, fabuloşi pentru Sibiu. Spectacole de teatru, concerte, expoziţii, lansări de carte. Sună sec, dar a fost savuros, am consumat cîte n-aş fi consumat altfel într-o viaţă. Mă uit pe titluri: Ajută-mă, Tarantino!; Maratonul poeziei, 15 ore de lectură publică; Dar vai, cavalerul n-are mîini!; Festivalul a crescut mare, oraşul i-a rămas mic; Filme de Cannes în oraşul cu un singur cinematograf; Erofeev: „Cel mai bun spectacol făcut după vreo operă de-a mea”; Herzog: Să mori ucis din dragoste de urs; Proiectele gonflabile ale Sibiului; Când mergi la teatru ca să mori.
Iar într-o zi de iarnă de la începutul lui 2008, cu senzaţia că bat din interior cu un ciocănel de lemn în coaja unui ou, am trimis la Editura Polirom vestea că cineva, eu, adică nimeni – singura mea carte de vizită era că scriu, de la o vreme, şi articole în Suplimentul de cultură – a tradus în taină şi din pură plăcere o carte de Nabokov, Ochiul. Oare ar folosi cuiva vestea asta? În toamna acelui an lansam cartea, alături de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Anca Băicoianu. Începea un drum nou, al traducerilor – de la acea iarnă au trecut şapte ani, între timp am tradus şapte cărţi de Nabokov şi acum mă bălăcesc în a opta, Scrisori pentru Vera. Traducerile mă ţin tot mai departe de actualitate, de articole – deşi mă simt atît de ciudat să spun că mă ţin departe de ceva. Mă ţin aproape. Mă ţin, pur şi simplu.
Ca să revin la Suplimentul de cultură, alături de teancul cu articole mai am unul, cel cu rubricile Diabloguri, 137 de texte scrise împreună cu domnul Emil Brumaru vreme de trei ani şi jumătate. Întîmplător sau nu, primul se numeşte „Fragment cu teatru”, iar ultimul „Toamnă, toamnă”. Şi tot întîmplător – sau nu! – aceste texte au fost recent reunite sub titlul Cad castane din castani. Cartea s-a lucrat cînd erau mai pline trotuarele de castane şi se va lansa în exact aceeaşi zi în care am lansat prima traducere din Nabokov. La cît de straniu şi de circular curge totul, mă aştept să prezinte cartea un pescăruş.
La mulţi ani şi vă mulţumesc!
Suplimentul de cultură, 17 noiembrie 2014, invitaţie la aniversarea de 10 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu