Cum ies și eu un pic în lume, cum aflu că se întâmplă năzbâtii. Autori de proză scurtă care stau cu volumele acasă, înșirând răbdători un refuz după altul de la puținele edituri care publică literatură română.
În 2013, când cu Nobelul pentru Alice Munro și cu antologia „Best of proza scurtă...”, mulți dintre noi, autorii de proză scurtă, am răspuns la fel și fel de anchete și interviuri. Întrebările și o parte dintre răspunsuri păreau să denote o anumită încredere subită - nici nu știu exact în ce, într-un soi de renaștere... În fața acestei efervescențe evident dubioase, mă temeam că o să par cea mai sceptică, dar știam că n-am cum să greșesc. Ușurel, spuneam, ușurel, proză scurtă se și scrie, proză scurtă se și citește - problema e doar la editori, cu publicarea. O să fie bine, o să fie minunat, părea să vrea să creadă toată lumea deodată, de dragul subiectului la modă. Dar moda, ca toate modele, a fost trecătoare. Volumele de proză scurtă sunt respinse acum ca și înainte, doar pentru că sunt de proză scurtă. Povestiri? Nu. Nu se dorește, nu se citește, nu se vinde. Aceleași argumente dinainte.
În cazul ăsta, eu mă apuc mâine de scris un volumaș de proză foarte, foarte scurtă. E minunat să scrii fără paloșul posibilității publicării deasupra capului. Înflorește plăcerea ca o plantă nebună într-o curte părăsită. Însă îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care fac turul editurilor cu volume finisate în brațe, așteptând, tot așteptând un răspuns, altul decât „nu se vinde”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu